Centrul de Drept Constituțional și Instituţii Politice (CDCIP)

Stefan DEACONU – Cetățenia în dreptul românesc

Articolul prezintă evoluția istorică a noțiunii de cetățenie în dreptul românesc, făcând distincția între cetățenie, naționalitate și națiune.

Astăzi, cele mai multe constituții și legi folosesc termenul de cetățenie pentru a desemna apartenența unui individ la stat dar, inițial, cetățenia a fost desemnată prin termenul naționalitate, termen ce mai poate fi întâlnit și astăzi în unele constituții.

În România prima reglementare juridică a cetățeniei s-a făcut prin Codul civil de la 1865. Calitatea de cetățean, ca urmare a unei reglementări legale, nu a existat până la adoptarea codului. Acest lucru și-a pus amprenta asupra regulilor instituite atunci, legiuitorul având în vedere acordarea calității de cetățean român locuitorilor țării. Dobândirea cetățeniei era guvernată, ca și astăzi, de principiul jus sanguinis. Existau următoarele moduri de dobândire: naștere, naturalizare, căsătorie și repatriere. Pierderea cetățeniei avea loc prin naturalizarea dobândită într-o țară străină; prin primirea unei funcții publice de la un guvern străin fără autorizația legală a statului său de origine; prin supunerea față de o protecție străină; prin intrarea în serviciul militar străin fără autorizarea Guvernului țării sale de origine și prin căsătoria unei femei românce cu un străin.

Unele principii instituite de Codul civil roman guvernează și astăzi reglementarea cetățeniei, iar interpretarea unora este identică și astăzi. Astfel, norma potrivit căreia ”copiii găsiți pe teritoriul României fără a se cunoaște identitatea părinților lor sunt considerați cetățeni români” este interpretată astăzi ca și în 1865 ca instituind prezumția potrivit căreia cel puțin unul din părinți este cetățean român.

Legile din 1924, 1939, 1948, 1952, 1971 și 1991 care au reglementat de-a lungul timpului cetățenia în România au constituit importante instrumente juridice în evoluția instituției juridice a cetățeniei.

Textul scoate în evidență diferențele care apar în dreptul românesc între noțiunile de cetățenie și naționalitate din punct de vedere terminologic și juridic. Sub aspect juridic, cetățenia se deosebește de naționalitate după cum asociem termenul de națiune de teritoriu (ca element constitutiv al statului) sau de ascendență (urmași ai unei anumite persoane). În prima situație, prin naționalitate se înțelege apartenența la o țară. Această situatie este aplicată persoanelor fizice, în situația în care acestea devin cetățeni ai unui stat, sau persoanelor juridice. În cea de-a doua situație, termenul de naționalitate pornește de la accepțiunea de ascendență și definește apartenența unei persoane fizice la o națiune. Prima situație se întâlnește, în special, în statele Europei occidentale, unde termenii de naționalitate și cetățenie au același înțeles. Cea de-a doua situație se întâlnește în statele centrale și est europene, inclusiv în România, unde se face distincția între naționalitate și cetătenie. Explicația pornește de la realitatea că toate statele moderne s-au constituit pe bază națională. Cum statele Europei occidentale au încheiat acest proces înaintea celor din Europa centrală si de est, în cazul primelor elementul național s-a diminuat. Pe de altă parte, procesul de constituire a unor noi state în zona estică și balcanică a Europei (Cehia și Slovacia, statele independente foste componente ale Federației Yugoslave sau ale Uniunii Sovietice) are loc tot pe considerentul național și face să se perpetueze în întreaga zonă diferența dintre naționalitate și cetățenie. Consecința acestui fapt este prezumția statelor din zonă că cetățenii de altă etnie au un stat național al lor, ceea ce explică de ce aceștia nu sunt tratați ca indivizi, ci ca membri ai unei colectivități. Perspectiva realizării Europei unite lărgite și crearea unei cetățenii europene oferă speranța într-o eventuala dispariție, în viitor, a acestei distincții și nunantăti între termenii de naționalitate și cetățenie.