Centrul de Drept Constituțional și Instituţii Politice (CDCIP)

Ioan MURARU – Corelatia dintre cetătenia natională si cetătenia europeană

În zilele noastre se discută foarte mult despre drepturi, libertăți, cetățenie națională, cetățenie europeană, naționalitate și identitate națională fără ca aceste concepte să fie bine cunoscute, sau dimensiunile politico-juridice ale noțiunilor invocate să fie imaginate în totalitatea lor. Aceasta poate fi, uneori, cauza ineficienței unor demersuri.

Astfel, sunt des utilizate exprimări precum cetățeni români, cetățeni străini, apatrizi, Cetățeanul român este cel care are cetățenie română. Cetățeanul străin este persoana, de exemplu, de cetățenie franceză aflată pe teritoriul României. Apatridul este persoana care nu are nicio cetățenie. În ceea ce privește noțiunile de cetățenie și naționalitate, la început, cuvântul care desemna apartenența unei persoane la un stat era naționalitatea. O dată cu apariția statului modern și cu dezvoltarea principiului nașionalitătilor, juriștii au încercat să facă o delimitare și, treptat, s-a renunțat la cuvântul naționalitate, acesta fiind înlocuit cu cel de cetățean. Pentru că naționalitatea exprimă apartenența la un corp social fondat pe alte reguli, în timp ce cetățenia exprimă apartenența juridică la un stat. Doctrina juridică franceză este cea care a fundamentat diferența dintre conceptele de cetățenie și naționalitate, chiar dacă astăzi aceeași doctrină și practică judiciară le utilizează ca sinonime.

Aceasta aduce în discuție problema corelației dintre cetățenia română și cetățenia europeană. Există un proiect de Constituție al Uniunii Europene care, în articolul 7, se referă la cetățenie, însă la cetățenia Uniunii Europene, arătând că: orice persoană care are naționalitatea unui stat membru este cetățean al Uniunii. Dar există și Tratatul de la Maastricht, care a completat Tratatul de la Roma și care cuprinde un capitol intitulat cetățenia Uniunii, în care se arată că ”se instituie o cetățenie a Uniunii. Este cetățean al Uniunii un cetățean care are naționalitatea unui stat membru.” În virtutea acestui din urmă tratat, cetățeanul european are precizate și o serie de drepturi care îi revin exclusiv în această calitate: dreptul de vot în alegerile municipale, protecție juridică din partea autorităților oricărui stat membru, dreptul de petiție la Parlamentul European și dreptul de a se adresa Mediatorului European.

În cadrul unei structuri europene diferite de data aceasta există și Convenția europeană asupra cetățeniei, adoptată la Strasbourg în 1997 și ratificată de România în 2002. Convenția dă o explicație și nu o definiție, însă este semnificativ faptul că ea precizează că cetățenia înseamnă legătura juridică dintre o persoană și un stat, ce nu oferă nicio indicație cu privire la originea etnică a persoanei. De asemenea, convenția mai prevede și că apatridia trebuie evitată.