Cultura şi civilizaţia europeană s-au dezvoltat de-a lungul timpului sub influenţa creştinismului slujit de Biserică, factor de mărturisire şi modelare, pe întregul parcurs al istoriei, a vieţii sociale atât în Occident cât şi în Orient. Începutul secolului XXI provoacă Biserica la avalanşe de probleme născute din mentalităţi care au nevoie de reaşezare în noul ansamblul european, caracterizat de unitate prin diversitate. Poziţia ţărilor europene în raport cu libertatea şi autonomia instituţiilor religioase influenţează major atât relaţia dintre Biserică şi Stat cât şi rolul şi locul pe care trebuie să-l recunoască Statul Bisericii.
Dreptul la libertatea credinţei religioase cunoaşte două dimensiuni distincte: libertatea credinţei religioase ca drept fundamental individual şi raportul dintre stat şi religie/culte. În cazul libertăţii credinţei exercitate individual, statul are obligaţia adoptării unui comportament neutru, de abţinere, care să nu limiteze dreptul individului la libera conştiinţă şi credinţă religioasă. Instituţionalizarea credinţei crează contextul prin care cultele se află într-un alt raport cu statul decât cetăţeanul, ca individ. Statele au datoria de a-şi proteja cetăţenii printr-un sistem legal şi administrativ de promovare şi garantare a drepturilor şi libertăţilor. Libertatea religioasă se află în centrul atenţiei pentru că reprezintă un drept ce se exercită la nivelul colectivităţii deşi este individual, statul fiind chemat ca prin instituţiile sale publice să-şi asume rolul şi obligaţiile de garant.
Chiar dacă prin separarea dintre biserică şi stat s-a urmărit independenţa instituţiilor statului care adoptă o poziţie echidistantă în problemele religioase, totuşi influenţa religiei asupra ansamblului evoluţiilor sociale este legată de conştiinţa oamenilor şi de o serie de valori umane şi umanitare fundamentale, iar cooperarea dintre instituţiile religioase devine o necesitate publică. Pentru a nu se ajunge la conflict este necesar un echilibru între libertatea de a atrage adepţi, drepturile, obligaţiile şi interesele denominaţiunilor religioase, ale factorului uman şi ale autorităţilor statului pentru că dreptul la religie nu înseamnă automat şi libertatea religiei.