Articolul face o analiză a jurisprudenţei constituţionale româneşti din perspectiva modului în care aceasta valorifică jurisprudenţa instanţelor constituţionale ale altor ţări. Urmare a acestei analize câteva concluzii se impun.
În primul rând, referirile la jurisprudenţa instanţelor constituţionale străine sunt făcute de către cei ce sesizează Curtea – drept argumente de neconstituţionalitate – şi nu de către Curtea Constituţională însăşi.
În al doilea rând, se constată că instanţa constituţională română face trimiteri la jurisprudenţa altor instanţe constituţionale fară a o considera drept argument pentru soluţia pe care o va lua.
În al treilea rând, în unele situaţii, referirea la jurisprudenţa altor state este făcută doar în opiniile separate ale judecătorilor Curţii Constituţionale, ştiut fiind că aceste opinii separate nu produc efecte juridice, având doar importanţă doctrinară.
În al patrulea rând, astfel de trimiteri la jurisprudenţa instanţelor constituţionale din alte state sunt sporadice, fară a avea un caracter de permanenţă sau repetitivitate, cum este cazul referirilor pe care Curtea Constituţională le face în deciziile sale la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Toate aceste referiri ale judecătorilor constituţionali români la jurisprudenţa jurisdicţiilor constituţionale din alte state trebuie înţelese ca parte a dialogului dintre judecători în vederea creării unui patrimoniu juridic universal. Acest dialog nu trebuie văzut ca o opoziţie între ordinea juridică naţională şi ordinea juridică internaţională.