Concurs de pledoarii an universitar 2013-2014

La data de 15 aprilie 2014, după îndelungi dezbateri, Parlamentul României a adoptat legea cultelor religioase. Inițiatorul legii a fost Guvernul României care a consultat, în vederea redactării proiectului de lege, cultele creștine.

Legea prevede că preoții/clericii, indiferent de confesiune, pot refuza oficierea căsătoriei religioase pe motive de conștiință, chiar dacă ar fi îndeplinite condițiile legale. Refuzul trebuie să fie adus imediat la cunoștință în sistemul intern al cultului respectiv, antrenând obligația pentru clericii aceluiași cult de a nu oficia căsătoria.

Legea mai stipulează că membrii clerului se pot organiza în sindicate pentru a-și putea apăra drepturile în fața organelor ierarhice superioare, cu drept de a contesta eventualele decizii în fața instanțelor judecătorești (cum ar fi excluderea din cultul respectiv, mutarea disciplinară, etc).

De asemenea, se mai prevede instituirea unei taxe speciale asupra jocurilor de noroc, taxă ce urmează a fi folosită pentru acordarea de bonusuri clerului pentru marile sărbători religioase.

Legea adoptată mai prevede posibilitatea pentru clerici de a afișa pe    site-urile instituțiilor religioase numele persoanelor care nu obișnuiesc să se implice, prin contribuții financiare sau echivalente la bunul mers al instituției religioase respective, deși participă la serviciile religioase.

Având în vedere implicarea în viața comunității, precum și accesul la diverse informații relevante, se prevede obligația pentru clericii cultelor religioase de a contribui la combaterea criminalității, prin completarea unor chestionare cu privire la rata criminalității din raza teritorială a unității de cult în cadrul căruia activează (date referitoare la tipul de infracțiuni de care au luat la cunoștință, mediul social din care provin infractorii, vârsta medie, tendințe de îndreptare, etc).

O ultimă prevedere se referea la obligația statului român, împreună cu alte state ortodoxe, de a face demersurile necesare pentru revendicarea catedralei    Sf. Sofia din Istanbul de la statul turc și redarea sa cultului ortodox.

Pe data de 17 aprilie 2014, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională cu o obiecție de neconstituționalitate referitoare la prevederile acestei legi. În aceeași zi, Președintele României a solicitat Parlamentului reexaminarea legii.

Curtea a fixat termenul de judecată pe 8 mai 2014. Pe 23 aprilie 2014, Camera Deputaților, în calitate de primă Cameră sesizată a respins cererea de reexaminare a Președintelui, iar pe 28 aprilie 2014 Comisia juridică a Senatului, în calitate de Cameră decizională, a adoptat un raport ce propunea respingerea solicitării Președintelui. Pe 30 aprilie 2014, Președintele României a sesizat Curtea Constituțională o obiecție de neconstituționalitate referitoare la prevederile aceleiași legi, obiecție ce va urmează a fi soluționată împreună cu cea a Avocatului Poporului.

Cerinţa

Ţinând cont de situaţia de drept prezentată, construiţi o pledoarie în care să surprindeţi motivele care au stat la baza sesizării Curţii Constituţionale de către Avocatul Poporului și Președintele României, precum și care ar putea fi punctele de vedere ale Guvernului și președinților cele două Camere ale Parlamentului.

Echipe

Avocatul Poporului – 2 persoane

Președintele României – 2 persoane

Președinții celor două Camere ale Parlamentului – 2 persoane

Guvernul – 2 persoane

Domnului Presedinte al Curtii Constitutionale,

In calitate de reprezentant al Presedintelui Romaniei in temeiul art. 146 lit. a) din Constitutia Romaniei si al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, formulez urmatoarea sesizare de neconstitutionalitate privind legea cultelor religioase:

1. Aceasta lege este lovita de un viciu de neconstitutionalitiate extrinseca intrucat nu a fost respecatata procedura de adopatare prevazuta de Constitutia Romaniei in Titlul III, Capitolul I, Sectiunea a 3a.

Astfel, art. 75 alin. (1) prevede ca prima Camera sesizata pentru reglementarea regimului general al cultelor este Senatul. Or, in cazul acestei legi, prima camera sesizata a fost Camera Deputatilor. Potrivit art. 61 din Constitutia Romaniei, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate leguitoare a tarii, dar structura sa este bicamerala, fiind alcatuit din Camera Deputatilor si Senat. Principiul bicameralismului astfel consacrat se refecta insa nu numai in dualismul institutional, ci si in cel functional, deoarece art. 75 din Legea fundamentala stabileste competenta de legiferare potrivit carora fiecare din cele 2 Camere au, in cazurile expres definite, fie calitatea de prima Camera sesizata, fie de Camera decizionala.

Totodata, legea cultelor religioase este adoptata fara respectarea prevederilor art. 77 alin. (3) deoarece in cadrul procedurii de reexaminare se supune spre dezbaterea plenului camerelor cererea de reexaminare a Presedintelui si nu rapoartele comisiilor de specialitate. De altfel, Curtea Constitutionala a stauat in jurisprudenta sa prin Decizia nr. 991/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 6 octombrie 2008, relevand că, din analiza art. 77 alin. (2) din Constituţie, “rezultă că trebuie reexaminate textele cuprinse în cererea Preşedintelui României, precum şi cele care au legătură cu acestea, fiind necesară corelarea tehnico-legislativă a tuturor dispoziţiilor din lege. În acest context pot fi modificate chiar şi unele dispoziţii ale legii care nu au fost în mod expres cuprinse în cererea de reexaminare. Parlamentul deliberează numai în limitele cererii de reexaminare, dar are obligaţia să se exprime cu privire la toate textele din lege care se referă la o problemă ridicată de Preşedintele României, chiar în absenţa unei menţiuni exprese în solicitarea acestuia. Parlamentul fiind unica autoritate legiuitoare a ţării, conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în raport cu solicitările cuprinse în cererea de reexaminare a Preşedintelui României, poate adopta orice fel de soluţie pe care o va considera necesară. Astfel, poate admite în întregime sau parţial solicitarea, poate să o respingă ori poate să modifice în totalitate sau parţial anumite texte care au legătură cu cererea de reexaminare, inclusiv prin recorelarea dispoziţiilor legii”. Or, in speta Comisia juridica a Senatului, in calitate de Camera decizionala a adoptat un raport ce propunea respingerea cererii Presedintelui, masura ce contravine dispozitiilor art. 77.

2. De asemnea, legea incalca art. 12 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului care prevede ca “Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul lui sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.” si art. 26 din Constitutia Romaniei care reglementeaza dreptul la viata intima, familiala si privata, atat prin acordarea clericilor a dreptului de a afisa pe site-urile insistutilor religioase numele persoanelor care nu obisnuiesc sa se implice prin contributii financiare sau echivalente la bunul mers al institutiei religioase.

Totodata, aceasta masura este de natura sa aduca atingere prevederilor art. 1 alin.  (3) din Constitutia Romaniei care preveda ca  “Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor […] reprezinta valori supreme […] si sunt garantate”. Consideram ca publicarea numelui persoanelor care asista la serviciile religoase dar nu contribuie prin prestatii echivalente este de natura sa afecteze deminitatea acestor persoane. Avand in vedere ca drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor sunt valori constituionale ce se intemeieaza pe deminitatea umana si pe libera dezvoltare a personalitatii umane, consideram ca nu se poate motiva aceasta masura prin acordarea unor garantii pentru  exercitarea dreptului la informatie. De asemenea, aceste date nu reprezinta informatii de interes public sau asupra treburilor publice, ci sunt strict informatii asupra problemelor de interes personal modul in care o persoana intelege sa-si foloseasca resursele sau daca alege sau nu sa sprijine un cult sau altul.

Nu trebuie omis faptul ca nu sunt respectate conditiile cerute de art. 53 din Constitutie pentru restrangea exercitiului unor drepturi. Astfel, apreciem ca aceasta masura nu este proportionala cu situatia care a determinat-o deoarece contributia financiaracatre culte nu reprezinta o obligatie a celor ce participa la serviciile religioase. Totodata, exista anumite categorii sociale care nu isi pot permite  sa contribuie la bunul mers al institutie respective. Or, afisearea pe site-uri a numelor acestor persoane ar avea exclusiv scopul de a le afecta deminitatea.

In plus, in conformitate cu principiile de limitare exprimate de jurisprudenta in materie a Curtii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu clauza Klass si altii impotriva Germaniei, 1978 sau cauza Dumitru Popescu impotriva Romaniei, 2007, actul normativ care reglementeaza masuri de natura sa produca ingerinte in exercitarea drepturilor la viata privata si de familie trebuie sa contina garantii adecvate si suficente pentru a proteja persoana de eventualul arbitrar.

3. Trebuie avut in vedre si faptul ca prin acordarea clericilor a dreptului de a se asocia in sindicate se aduce atingere autonomiei cultelor prevazuta de art. 29 alin. (3) si (5). Conform acestui text din legea fundamentala, cultele sunt autonome fata de stat, se bucura de sprijinul acestuia si se organizeaza conform statutelor proprii, or acordarea de drepturi sindicale clericilor ar incalca autonomia de organziare a cultelor. De altfel, acest aspect este recunoscut si de CEDO. In cauza Pastorul cel Bun impotriva Romaniei se evidentieaza faptul ca desi clericii ar putea beneficia de libertatea sindicala, restrangerea acestui drept este necesara pentru apararea Bisericii Ortodoxe Romane si ca principiul autonmiei cultelor prevaleaza principiului libertatii de asociere. Astfel, in aceasta situatie restrangea acestui drept este considerata proportionala si justificata de necesitatea apararii drepturilor celorlatii cetateni, respectiv a autonomiei cultelor de Curtea Europeana a Drepturilor Omului .
4. Reglementarea care acorda clericilor dreptul de a contesta in instantele de drept comun deciziile organelor interne ale cultelor religioase este neconstitutionala deoarece este de natura a incalca autonomia cultelor.

In jurisprudenta Curtii Constituionale se retine ca accesul la justitie nu este un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit. În acest sens, si Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.

De asemnea,  potrivit art.29 alin.(3) din Legea fundamentală, “Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii”, ceea ce demonstrează că legiuitorul constituant a înţeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ce priveşte atât organizarea şi funcţionarea lor, cât şi stabilirea unor reguli proprii de judecată în ce priveşte răspunderea disciplinară internă.

Totodata, Curtea Constitutionala a statuat in jurisprudenta sa ca instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârşite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului.Principiul autonomiei cultului nu ar mai fi respectat dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare.

Aceasta masura nu poate fi considerata discriminatorie pentru ca in materia raspunderii pentru incalcarea dispozitiilor interne perosnalul clerical din cadrul unor culte se afla in situatii diferite fata de cetatenii laici in sensul ca primii se supun normelor juridice si canonice speciale, iar ceilalti cetateni se supun normelor juridice cu caracter general de aplicabilitate, astfel incat instituirea unui tratament diferit se justifica prin statutul diferit al membrilor clerului.

5. Consideram ca si prevederile referitoare la obligatia statului de a face demersulie necesare pentru revendicarea catedralei Sf. Sofia sunt neconsitutionale deoarece incalca art. 10 si 11  din Constituie. Astfel, sunt incalcate atat principiile dreptului international public: Principiul egalitatii suverane a statelor, Principiul inviolabilitatii frontierelor, Principiul integritatii teritoriale a statelor cat si Tratatul de prietenie, buna vecinatate si cooperare dintre Romania si Republica Turcia ratificiat prin legea nr. 33/1992.

 Art. 1 al acestui tratat prevede ca “Romania si Republica Turcia, denumite in continuare parti, isi reafirma hotarirea de a dezvolta relatiile lor pe baza de incredere, cooperare si avantaj reciproc si in conformitate cu principiile respectarii, una fata de alta, a independentei politice, suveranitatii si integritatii teritoriale, neamestecului in treburile interne, egalitatii in drepturi si respectului pentru drepturile si libertatile fundamentale ale omului.” Astfel, revendicarea catedralei Sf. Sofia este o nerespecatarea a suveranitatii statului turc si un amestec in treburile interne ale acestui stat.

Se considera in doctrina ca una dintre caracteristicile suveranitatii este exclusivitatea, ceea ce inseamna ca pe teritoriul unui stat se poate exercita o singura suveranitate. De aceea sustinem ca aceasta obligatie a statului insituita prin legea cultelor religioase este de natura a extinde suveranitatea statului roman si a incalca suveranitatea statului turc.

Potrivit principiului neamestecului in treburile interne este exclusa orice forma de interventie, nu numai cea armata, ci orice forma de ingerinta sau amenintare indreptata impotriva personalitatii unui stat sau impotriva elementelor lui politice, economice sau culturale. Avand in vedere ca Sf. Sofia este unul dintre cele mai importante obiective culturale ale Turciei, consideram ca orice act al statului roman facut pentru revendicarea acestei catedrale constituie o incalcare a acestui principiu.

In doctrina se mai retine ca “in dreptul international public, orice principiu trebuie sa contina regului de conduita dintre cele mai generale, a caror respectare este indispensabila pentru dezvoltarea unor relatii prietenesti intre state, pentru mentinerea pacii si securitatii internationale. Practica statelor poate duce la imbogatirea si dezvoltarea unor principii generale recunoscute de toate statele, dar nu poate, in niciun caz sa incalce aceste principii ori sa creeze derogari de natura a marca o indepartare de la principiile generale.”

6. In privinta posibilitatii clericilor de a refuza casatoria religioasa pe motive de constinta sustinem ca aceasta prevedere este neconstitutionala deoarece restrange neproportional libertatea constiintei recunoscuta de art. 29 din Constitutie si de art. 9 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Art. 48 din Constitutie prevede posibilitatea incheierii unei casatori religioase numai dupa incheierea casatoriei civile, astfel ea nefiind o conditie de validitate a casatoriei, ci doar o prerogativa a subiectelor de drept ce doresc sa se casatoreasca. In acelasi timp, art. 9 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului consacra fiecarui individ posibilitatea de a-si manifesta religia prin practici si indeplinirea ritualurilor. Precum celalate drepturi, acesta nu este absolut si poate suferi limitari prin lege, daca aceasta masura este necesara intr-o societate democratica si este proprtionala cu situatia ce a determinat limitarea. Conditiile restrangerii exercitari acestui drept trebuie indeplinite cumulativ pentru ca restrangerea sa poata fi valabila. In ceea ce priveste condita restrangerii prin lege, aceasta este indeplinita. In privinta necesitatii acestei limitari intr-o societate democratica, putem admite ca ea este necesara pentru aprarea moralei publice si pentru aprarea drepturilor si libertatilor celorlati cetateni, in speta, libertatea de constiinta a clericlor, insa masura nu este proportionala cu situatia ce a determinat-o deoarece legea prevede ca niciun alt preot nu va putea sa oficieze o casatorie a care fost anterior refuzata de un preot, restrangandu-se total exercitiul libertatii de constiinta.

Pe langa asta, masura are scopul de a proteja constiinta preotului pus in situatia de a oficia o casatorie care, in opinia lui, nu poate fi acceptata or pentru aceasta ar fi suficienta acordarea acestui drept de abtinere clericilor fara a institui obligatia celorlalti clerici de a nu oficia casatoria.  Astfel, aceasta prevedere incalca art. 53 alin. (2) din Constituie.

O alta critica de neconstituionalitate ce i se poate aduce acestei norme este ca nu respecta cerintele de tehnica legislativa, fiind imprevizibila, contrar art. 1 alin. (5) din Constiutie .

In jurisprudenta Curtii Constituionale s-a constat ca destinatarii normei juridice trebuie sa aiba o reprezentare clara a normei juridice aplicate, astfel incat sa isi adapteze conduita si sa prevada consecintele ce decurg din nerespectarea acestora. In acest sens este si jurisprudenta Curtii Europe a Drepturilor Omului care, de exemplu, in cauza Rotaru contra Romaniei, 2000 a stabilit ca “o norma este previzibila numai atunci cand este redcatata cu suficienta precizie, in asa fel incat sa permita oricarei persoane sa isi corecteze conduita”. De asemnea, Curtea a reţinut că trebuie avute în vedere şi dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora, “În România, respectarea […] legilor este obligatorie”. Astfel, Curtea a constatat că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Astfel, o persoana a carei casatorie este susceptibila de a fi refuzata nu stie ca se afla in ipoteza acestei norme si, pe cale de consecinta, nu poate sa-si adapteze conduita la conditiile normei.

7. Instituirea unei taxe speciale asupra jocurilor de noroc este neconstitutionala pentru ca nu respecta principiul asezarii juste a sarcinilor fiscale prevazut de art. 56 alin. (2) din Constitutie si incalca art. 16 care reglementeaza egalitatea in drepturi  a cetatenilor in fata legii.

Taxa, potrivit art. 2 pct. 55 Legea nr. 273/2006, este suma platitia de o persoana fizica sau juridica, de regula, pentru servicii prestate acesteia de catre un operator economic, o institutie publica ori un serviciu public.

Consideram ca taxa aceasta este discriminatorie intrucat nu toti cei ce folosesc jocurile de noroc urmeaza a se bucura de serviciile religioase. Astfel, avem in vedere persoanele care aleg sa nu aiba nicio credinta, insa potrivit acestei legi urmeaza a fi obligate la plata acestei taxe in ipoteza in care folosesc jocurile de noroc.

Este adevarat ca, potrivit art. 56 alin. (1) din Constitutie, cetatenii au obligatia sa contribuie, prin impozite si prin taxe, la cheltuielile publice. Insa, in situatia de fata consideram ca instituirea acestei taxe constituie o masura contrara principiului asezarii juste a sarcinilor fiscale, intrucat reprezinta o taxa instituita pe simplul exercitiu al unui drept, fara a fi justificata in nici un fel de o prestatie a unei autoritati publice.

In jurisprudenta Curtii Constitutionale s-a retinut ca o taxa este discriminatorie daca “impune în mod nediferenţiat tuturor contribuabililor vizaţi de acest act normativ obligaţia de a plăti o taxă calculată asupra unei valori […] la care respectivii contribuabili nu participă în nicio modalitate, ceea ce contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale.”

 S-a mai statuat , de asemenea, ca principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale instituit de art. 56 alin. (2) din Constituţie trebuie interpretat în sensul că un contribuabil poate fi obligat să suporte numai sarcini fiscale aferente propriei activităţi ori unor beneficii proprii.

Nu in ultimul rand, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a stabilit că fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă (Decizia nr. 176 din 6 mai 2003 sau Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994)

8. In privinta obligatiei clericilor de a completa chestionare cu privire la rata criminalitaii din raza teritoriala a unitii de cult in cadrul caruia activeaza, apreciem ca aceasta este neconstitotionala deoarece se incalca autonomia cultelor prevazuta la art 29 alin. (5) din Constitutie si dreptul la viata intima si privata prevazut la art. 26.

Astefel, aceasta prevedere are scopul de obliga clericii sa ofere statului informatii privitoare la persoanele din raza terioriala a unitatii de cult in care activeaza, afectand principiul autonomiei cultelor fata de stat, deoarece o astfel de obligatie este asemantoare unei obligatii a unui functionar public.

Totodata, aceasta masura este de natura a afecta dreptul la viata intima si privata deoarece clericii ofera informatii privitoare la anumite persoane, fara ca aceste persoane in sa isi exprime acordul ca aceste informatii sa fie transmise autoritatilor publice, in acest caz fiind incalcat articolul 26 alin. (2) care prevede ca “persoana fizica are dreptul sa dispuna de ea insasi”.

9. In ultimul rand, avand in vedere incalcarea prevederilor constitutionale, putem sustine ca aceasta lege incalca si art. 1 alin. (5) care prevede ca “In Romania, respectarea Constituitei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie”

Domnule Presedinte al Curtii Constitutionale,

Distinsi membri ai Plenului Curtii Constitutionale,

In considerarea argumentelor expuse mai sus va solicit sa admiteti sesizarea de neconstitutionalitate si sa constatati ca Legea cultelor religioase a fost adoptata fara respectarea prevederilor constitutionale.

Domnule Președinte,

Onorată Curte,

            Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. a teza întâi din Constituție, sesizează Curtea Constituțională cu obiecția de neconstituționalitate privitoare la dispozițiile Legii cultelor religioase adoptate de Parlament la data de 15 aprilie 2014.

            Se semnalează, astfel, încălcarea prin legea contestată a unor dispoziții constituționale în cadrul cărora importanță deosebită prezintă dreptul cultelor religioase de a se organiza în mod autonom și libertatea religioasă, fără, însă, a neglija și celelalte norme constituționale incidente cărora li se aduc atingere.

            Astfel, în identificarea exactă a raportului ce se creează între statul român și cultele religioase care există pe teritoriul acestuia este necesar să ne raportăm atât la dispozițiile constituționale în materie, dezvoltate în domeniul infraconstituțional prin diverse dispoziții legale, cât și la art. 9 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care instituie, printre altele, și libertatea religioasă. În acest sens, deși nu se prevede expres (ca în cazul constituției franceze, spre exemplu), principiul laicității are o existență de netăgăduit în sistemul de drept românesc, în sprijinul acestei afirmații venind mai multe argumente. În primul rând, art. 29 din Constituție prevede autonomia cultelor religioase față de statul român și libertatea de organizare a acestora potrivit statutelor întocmite în conformitate cu legea. Mai apoi, în cadrul acestei legi la care face referire textul constituțional, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, se precizează faptul că în România nu există religie de stat, iar că acesta este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee. În fine, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 488/2011 consacră același principiu al laicității, dând o definiție a autonomiei cultelor față de stat despre care spune că reprezintă dreptul natural al Bisericii de a stabili unilateral normele doctrinare (…) și de a se autoguverna prin acestea, în mod independent față de stat.

Nu putem nega, de altfel, că prin aderarea statului Român la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta a consimțit să-și însușească și să respecte întocmai principiile și valorile ce stau la baza acestui act internațional, astfel cum sunt ele evocate în bogata jurisprudență a Curții de la Strasbourg. Astfel, CEDO afirmă despre libertatea religioasă, astfel cum este ea consacrată de art. 9 al Convenției (cu prilejul cauzei Kokkinakis contra Greciei), că figurează printre elementele cele mai importante ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață, dar ea este, în același timp, și un instrument prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau pentru indiferenți.

Având în vedere toate acestea, urmează să analizăm aspectele neconstituționale pe care Legea privind cultele religioase, adoptată de Parlament în data de 15 aprilie 2014, le prezintă.

Astfel, în privința dispozițiilor referitoare la posibilitatea clericilor de a refuza oficierea căsătoriilor religioase pe motive de conștiință, chiar dacă ar fi îndeplinite condițiile legale, sunt necesare mai multe discuții. Prima teză a prevederii legale nu se opune textului constituțional deoarece, așa cum a precizat și Curtea Constituțională în repetate în rânduri cu prilejul deciziilor 448/2011, 797/2008 și 640/2008, ordinea internă a unui cult se reglementează prin acte juridice specifice, iar statul nu poate interveni în acest domeniu prin norme de drept comun întrucât trebuie respectat principiul laicității amintit anterior. Legea prevede posibilitatea clericilor de a refuza oficierea căsătoriilor religioase, respectând astfel libertatea conștiinței evocată la art. 29 alin. (2) din Constituție. În plus, refuzarea acestei oficieri nu constituie o încălcare a dispozițiilor constituționale, chiar dacă în baza dreptului comun căsătoria este încheiată legal, deoarece art. 48 din Constituție menționează faptul că se poate celebra căsătoria religioasă, numai după căsătoria civilă. Prezența acestui verb nu instituie o obligație, ci o posibilitate atât din partea soților de a celebra căsătoria religioasă, cât și din partea clericilor de a o recunoaște.

Aspecte neconstituționale sunt, însă, întâlnite în teza a doua a prevederilor legale amintite unde se precizează că refuzul oficierii căsătoriei religioase se aduce la cunoștință în sistemul intern al cultului respectiv, antrenând obligația pentru clericii aceluiași cult de a nu oficia căsătoria. Articolele constituționale încălcate în acest caz sunt art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1) și art. 29 alin. (2), (3) și (5). În primul rând, prin modul de redactare al textului legal se încalcă principiul securității juridice întrucât, în teza întâi se precizează posibilitatea clericilor de a refuza oficierea căsătoriei religioase pe motive de conștiință, iar în teza a doua, această posibilitate devine o obligație în sarcina restului clericilor de a refuza oficierea căsătoriei religioase, creându-se, astfel, o digresiune în cadrul legii și opunându-se în mod vădit principiului clarității pe care orice lege trebuie să îl îndeplinească. Mai mult, prin privarea celorlalți clerici de posibilitatea exprimării voinței cu privire la acceptarea sau refuzarea oficierii căsătoriei religioase, dispozițiile legale instituie o discriminare între membrii clerului, ceea ce este contrar spiritului constituțional, iar prin acte de drept comun, legiuitorul creează o normă imperativă aplicabilă dreptului intern al cultelor, opunându-se, în acest sens, atât principiului laicității statului român, cât și jurisprudenței Curții Constituționale în materia autonomiei cultelor religioase care, potrivit art. 147 alin. (4), este general obligatorie și produce efecte juridice numai pentru viitor. Textul legal se opune, totodată, și art. 20 alin. (1) din Constituție, coroborat cu art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în care se menționează libertatea religioasă despre care CEDO s-a mai pronunțat în cauza „Sindicatul Păstorul cel bun contra României”, prilej cu care a afirmat că statul trebuie să se abțină de la orice ingerință în sistemul intern al oricărui cult, incluzând aici și acte cu caracter general obligatoriu prin care se creează obligații doar în seama clericilor. O situație asemănătoare este întâlnită și în cazul legii de față, motiv pentru care, dispozițiile anterior amintite sunt neconstituționale.

În continuare, este necesar să atragem atenția asupra prevederilor legale conform cărora se instituie o taxă specială asupra jocurilor de noroc pentru a fi folosită la acordarea de bonusuri clerului cu ocazia marilor sărbători religioase. Sunt necesare, astfel, discuții atât în ceea ce privește domeniul religios, cât și cel financiar. În acest sens, considerăm că dispozițiile legale avute în vedere încalcă art. 1 alin. (4), art. 29 alin. (3), (4) și (5) și art. 138 alin. (1) coroborat cu art. 139 alin. (1) din Constituție.

În primul rând, reluând discuția anterioară cu privire la autonomia cultelor religioase, amintim că principiul laicității statului român presupune și libertatea de organizare a acestora, ceea ce implică faptul că pentru întreținerea și desfășurarea activității cultelor se utilizează, în primul rând, veniturile proprii ale acestora, create și administrate în conformitate cu statutele lor. Mai mult, Consiliul Constituțional francez, în soluționarea unei excepții de neconstituționalitate (Decizia n° 2012-297 din 21 februarie 2013), arată că regula nesubvenționării cultelor care rezultă din principiul laicității se concretizează în interdicția puterilor publice de a finanța exercițiul cultelor și de a acorda un ajutor public unor culte determinate. Trebuie, însă, menționat faptul că, spre deosebire de sistemul francez care se caracterizează prin trăsăturile sale profund laice, sistemul de drept românesc este ceva mai tolerant în ceea ce privește cultele religioase de vreme ce, conform art. 29 din Constituție, acestea „se bucură de sprijinul statului”. Acest sprijin, însă, este necesar să fie asigurat cu respectarea neutralității față de cultele religioase la care statul român s-a angajat. Or, în considerarea dispozițiilor legale criticate, utilizarea sintagmei „pentru marile sărbători religioase” poate genera numeroase abuzuri, lipsa de claritate obligând, practic, autoritățile publice competente să realizeze un studiu de oportunitate asupra sumelor de bani ce vor fi distribuite pentru marile sărbători religioase, fiind necesară distingerea între importanța mai mare sau mai mică între sărbătorile fiecărui cult. Acest aspect contravine în mod manifest principiului autonomiei cultelor care pot fi private în mod abuziv de libertatea de decizie asupra sărbătorilor lor religioase importante. Mai mult, statul, implicându-se în susținerea cultelor religioase, poate crea cu ușurință situații discriminatorii, de vreme ce există multiple culturi religioase pe teritoriul României, riscând, în cele din urmă, să privilegieze unul sau mai multe culte religioase în detrimentul altora, ori chiar să incite la acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă, ceea ce contravine art. 29 alin. (4) din Constituție.

În al doilea rând, dispozițiile legale criticate contravin și modului de constituire a bugetului de stat care, potrivit art. 138 din Constituție, este elaborat anual de către Guvern sub forma unui proiect de lege pe care îl supune spre aprobare Parlamentului. Într-adevăr, instituirea taxei speciale asupra jocurilor de noroc se realizează prin lege, în conformitate cu art. 139 din Constituție, însă elaborarea bugetului de stat și, pe cale de consecință, stabilirea taxelor, impozitelor și a altor venituri ale bugetului de stat nu sunt de competența Parlamentului, ci a Guvernului. Avem în vedere faptul că legea de față a fost propusă, inițial, spre aprobare Parlamentului de către Guvern sub forma unui proiect de lege, însă acest lucru nu justifică reglementarea unei noi taxe cu titlu special, de vreme ce aceasta putea fi introdusă în proiectul viitor al bugetului de stat. Din interpretarea art. 139 rezultă că atât taxele, cât și impozitele sunt venituri ale bugetului de stat, buget care, după cum am afirmat, este stabilit anual de către Guvern. Pe cale de consecință, instituirea unei taxe speciale în afara proiectului bugetului de stat reprezintă o depășire, în mod neconstituțional, a atribuțiilor Guvernului. Mai mult, putem avea în vedere și faptul că pe parcursul procesului legislativ, proiectul de lege propus de Guvern poate suferi modificări, astfel că dispoziția din legea criticată poate fi opera uneia dintre cele două Camere, ceea ce echivalează în această situație cu depășirea competențelor Parlamentului și realizarea unei ingerințe a puterii legislative în sfera de activitate a puterii executive. Indiferent de cele două situații discutate, instituirea taxei speciale asupra jocurilor de noroc este neconstituțională.

Un alt aspect neconstituțional al legii criticate adus în atenția Curții este instituirea obligației clericilor cultelor religioase de a contribui la combaterea criminalității prin completarea unor chestionare cu diferite informații având caracter privat. Astfel, se încalcă, art. 26, art. 29 alin. (2), (3) și (5) și art. 53 din Constituție.

Trebuie observat, că politica de combatere a criminalității se sprijină, în termenii prezentei legi, pe confesiunile și informațiile relevante pe care le pot obține clericii unui anumit cult religios de la enoriașii săi. Prin divulgarea acestor informații cu caracter privat se aduce astfel o restrângere exercițiului dreptului la viață intimă, familială și privată și a dreptului de manifestare liberă a religiei.

Cu privire la restrângerea dreptului la viață intimă, familială și privată, Curtea s-a mai pronunțat anterior prin Decizia nr. 1258/2009, ocazie cu care a stabilit că dreptul la viață intimă, familială și privată și la libertatea de exprimare pot fi supuse unor limitări în ceea ce privește exercițiul lor cu respectarea unei legi speciale, a principiului proporționalității și nediscriminării, precum și a interesului național și social. Cu ocazia deciziei amintite, Curtea a semnalat utilizarea echivocă a sintagmei „date conexe” care putea lăsa loc de abuzuri prin faptul că nu i se dădea o definiție precisă, iar colectarea datelor cu caracter privat nu se făcea pentru o perioadă determinată pentru a respecta principiul proporționalității, ci în mod perpetuu. Așadar, din analiza dispozițiilor din legea criticată prin prisma art. 53 din Constituție, observăm că această restrângere aduce, de fapt, atingere unor drepturi fundamentale, golindu-le, astfel, de conținut. Este adevărat că se vizează în acest caz interesul social, mai exact combaterea criminalității, însă această atribuție de protecție socială revine, mai degrabă, autorităților publice competente, iar nu cultelor religioase care, din punct de vedere constituțional, sunt autonome față de stat și nu li se poate impune obligația de a participa la realizarea lucrărilor sale specifice.

Astfel, prin instituirea obligației clericilor anterior amintitese lipsește de conținut dreptul persoanei de a-și exprima în mod liber credința. Curtea Constituțională Federală Germană a statuat într-o decizie de-a sa (BVerfGE 32,98) faptul că libertatea de credință asigură individului un spațiu juridic liber de ingerințele statului în care acesta poate să dea vieții sale forma corespunzătoare convingerilor sale. Așadar, libertatea de credință nu cuprinde numai libertatea interioară de a crede sau de a nu crede, ci și libertatea exterioară de a manifesta, mărturisi sau de a răspândi credința. În acest sens, potrivit anumitor culte, procedeul mărturisirii păcatelor este o condiție a desăvârșirii spirituale. Enoriașii își dezvăluie faptele de orice natură clericilor, prezumând că aceștia sunt de bună-credință și nu vor divulga secretele aflate. Legea în cauză contravine, însă, acestei legături spirituale, încălcând în mod vădit principiul autonomiei cultelor și libertății de credință. Mai mult, în ipoteza comunicării informațiilor cu caracter privat în pofida celor menționate anterior, s-ar încălca și dreptul la viață intimă, familială și privată, cu completarea că excepția instituită de art. 53 din Constituție cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi se transformă în regulă, astfel că se încalcă principiul proporționalității, chestionarele fiind întocmite de clerici în mod permanent, și se golesc de conținut atât dreptul înscris la art. 26 din Constituție, cât și relația de natură spirituală bazată pe încredere și confidențialitate dintre clerici și enoriașii săi.

În fine, legiuitorul intervine printr-un act juridic de drept comun pentru a institui o obligație în sarcina clericilor care ar trebui, în mod normal, să se bucure de autonomie în fața statului. Se încalcă, astfel, principiul autonomiei cultelor religioase și principiul laicității statului, golindu-se de conținut, totodată, libertatea conștiinței și libertatea religioasă. Mai mult, de vreme ce unele profesii care presupun contactul intim cu unele persoane în ceea ce privește aflarea unor informații având caracter confidențial, precum profesia de psiholog sau de avocat, se bucură de protecție împotriva obligației de a divulga informațiile pe care le-au luat la cunoștință, este absurd să se accepte o derogare de la acest mijloc de protecție în cazul clericilor întrucât, în caz contrar, am fi în situația unei discriminări evidente de vreme ce legătura spirituală dintre clerici și enoriașii lor specifică anumitor culte poate deveni atât de puternică încât neglijarea ei ar echivala în mod evident cu încălcarea dreptului de a-și manifesta liber credința.

Așadar, în considerarea celor anunțate anterior este fără îndoială că dispozițiile legii criticate nu numai că se opun preceptelor constituționale, dar prezintă și un veritabil risc la adresa principiului autonomiei cultelor religioase și a dreptului de a-și manifesta în mod liber credința.

În continuarea considerentelor expuse anterior, dar şi pentru alte raţiuni, Legea cultelor religioase adoptată de Parlamentul României la 15 aprilie 2014 este neconstituţională, venind în contradicţie cu principii de drept care stau la baza organizării statului de drept, democratic şi social.

Astfel, dispoziţiile legale care conferă membrilor cultelor religioase dreptul de a se organiza în sindicate contravine art. 29 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie prin încălcarea principiului autonomiei cultelor religioase, principiu consacrat şi în art. 9 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului şi Libertăților Fundamentale. Prevederile criticate stipulează că membrii clerului se pot organiza în sindicate pentru a-şi apăra drepturile în faţa organelor ierarhic superioare. Prin sindicat se înțelege asociere  în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislaţia naţională, în pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte, precum şi în contractele colective de muncă şi promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor acestora. Însă, posibilitatea clericilor de a se constitui în sindicate contravine principiului autonomiei organizaţiilor religioase ce reprezintă cheia de boltă a relaţiilor dintre statul român şi cultele recunoscute pe teritoriul său, fiind indispensabil pluralismului dintr-o societate democratică. De aceea, în spiritul art. 29 alin. (3) care prevede  libertatea cultelor religioase de a se organiza potrivit statutelor proprii, statul are obligaţia de a garanta organizaţiilor religioase, în baza autonomiei acestora, competenţa exclusivă de a decide structura lor si normele interne de funcţionare. Astfel, aşa cum a stabilit CCR în jurisprudenţa sa anterioară[1]cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entităţi statale, deoarece ele sunt autonome faţă de stat. Sub acest aspect, trebuie avut în vedere şi caracterul muncii desfăşurate de membrii clerului care prezintă particularitatea de a urmări şi o finalitate spirituală ce urmează a fi îndeplinita în cadrul unei organizaţii religioase care poate pretinde un anumit nivel de autonomie. Pentru aceste considerente, statul trebuie să se abţină de la încurajarea oricărei forme de disidenţă în cadrul acestor organizaţii[2]. Or, stabilirea printr-un act normativ ce emană de la autoritatea legiuitoare a statului a unei forme de exercitare a libertăţii de asociere prin constituirea de sindicate în beneficiul membrilor clerului aduce o gravă atingere libertăţii cultelor de a se organiza conform propriilor tradiţii. Astfel, organizarea clericilor în sindicate ar constitui un risc real pentru autonomia cultelor religioase. De aceea rolul statului în relaţiiile cu organizaţiile religioase trebuie să se limiteze la organizarea neutră şi imparţială a practicării religiilor, cultelor şi credinţelor, contribuind la asigurarea ordinii publice şi a păcii religioase.

În acest sens au relevanţă şi controversele cu privire la raporturile juridice de muncă dintre personalul clerical şi culte. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului[3] a considerat că membrii clerului desfăşoară activităţi în baza unui contract individual de muncă , în timp ce în doctrină predomină opinia potrivit căreia  preoţii nu se încadrează în rândul funcţionarilor publici, al demnitarilor, al militarilor profesionişti (de carieră), ori al membrilor cooperativelor meşteşugăreşti. Raportului juridic de muncă al acestei categorii profesionale i se aplică normele specifice fiecărui cult religios şi, în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii obligatorii, normele Codului muncii[4]. Însă, chiar în situația în care s-ar reţine că membrii clerului desfăşoară activităţi în baza unui contract individual de muncă, CEDO a apreciat că dacă există interese divergente într-o societate, trebuiemenţinut un echilibru just între protejarea intereselor concurente ale persoanei şi ale societăţii în ansamblu.

De altfel, raportându-ne la teoria proporţionalităţii elaborată de CEDO şi des întâlnită în jurisprudenţa[5] acesteia, potrivit căreia este necesară asigurarea unui just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, înţelegem că în situaţiile în care există interese diferite între individ şi societate, prevalează interesul societăţii. Prin aplicarea acestei teorii în speţă, înţelegem că interesul general al societăţii este reflectat de principiul autonomiei cultelor, în timp ce dreptul membrilor clerului de a se constitui în sindicate, drept ce vizează interesul unor grupuri de persoane determinabile, este echivalent interesului privat. În raportul dintre principiul autonomiei cultelor şi dreptul clericilor de a se constitui în sindicate, ceea ce trebuie să prevaleze este interesul general, adică principiul autonomiei cultelor religioase. Cum dreptul clericilor de a se constitui în sindicate contravine acestui principiu, prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, fără a se putea reţine căprin îngrădirea dreptului clericilor de a se constitui în sindicate se aduce atingere dreptului de asociere consacrat la art. 40 din Constituţia României, date fiind caracterul specific al relaţiilor ierarhice de slujire existente în grupările religioase şi nivelul ridicat de loialitate pe care îl implică aceste relaţii, statul având obligaţia să garanteze organizaţiilor religioase, în baza autonomiei acestora, competenţa exclusivă de a decide structura lor şi normele interne de funcţionare.

Prevederile privind dreptul membrilor clerului de a contesta deciziile organelor ierarhic superioare în faţa instanţelor judecătoreşti contravin dispozițiilor art. 29 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie prin încălcarea principiului autonomiei cultelor religioase. CCR s-a pronunţat cu privire la acest aspect şi în jurisprudenţa sa anterioară [6] stabilind că organizaţiile religioase sunt autonome faţă de stat şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.Dat fiind rolul lor spiritual în societatea românească, este evident că natura juridică a cultelor religioase nu este cea a unor entităţi statale, deoarece ele sunt autonome faţă de stat.  De aceea disciplina internă a unui cult este reglementată prin acte juridice specifice, adecvate desăvârşirii rolului spiritual, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Cât priveşte statul, Curtea Constituţională reţine că acesta este o organizaţie politică ce îşi realizează atribuţiile prin exercitarea funcţiilor publice. Or, statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase. De aceea, normele juridice emise de stat cu privire la disciplina muncii nu sunt aplicabile şi personalului cultelor religioase.Astfel, instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.

De altfel, Curtea stabilea că accesul liber la justiţie consacrat la art. 21 din Constituţie  este garantat pentru membrii clerului în cazul contravenţiilor şi infracţiunilor, adică în cazul săvârşirii unor acte antisociale, stabilite prin norme generale.

Pentru aceste considerente, dreptul membrilor clerului de a ataca deciziile organelor ierarhic superioare în faţa instanţelor de judecată ar echivala cu o ingerinţă a autorităţii statale în activitatea cultelor religioase, încălcând astfel principiul autonomiei organizaţiilor religioase care interzice statului să oblige o comunitate religioasă să admită în rândurile sale membri noi ori să-i excludă pe alţii, aceeaşi soluție fiind stabilită şi  de CEDO în jurisprudenţa[7] sa.

Mai mult, având în vedere deciziile CCR cu relevanţă în această materie, şi prin raportare la art. 147  alin. (3) din Constituţie, se poate constata încălcarea acestui articol prin lipsirea de efect a deciziilor Curţii, care devin obligatorii erga omnes de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial. Prin urmare, reglementarea unei situaţii contrare prevederilor stabilite în deciziile Curţii încalcă Legea fundamentală, fapt de natură a atrage neconstituţionalitatea dispoziţiilor în cauză.

Prevederea legală care stabileşte posibilitatea clericilor de a afişa pe site-urile instituţiilor religioase numele persoanelor ce nu obişnuiesc să se implice, prin contribuţii financiare sau echivalente la bunul mers al instituţiei religioase respective, deşi participă la serviciile religioase, aduc atingere art. 1 alin. (5), art. 26 alin. (2) si art. 29 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. 

Astfel,  textul de lege este criticabil, în primul rând,  sub aspectul formulării  prin aceea că nu conţine dispoziţii precise. Or, în jurisprudenţa[8] sa, Curtea a statuat că principiul general al legalităţii consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituţie presupune  deopotrivă claritatea şi previzibilitatea  normei juridice, calităţi esenţiale ce asigură constituţionalitatea legii sub aspect formal. Pentru aceste considerente, sintagma folosită de legiuitor contribuții financiare sau echivalente  este lipsită de claritate şi precizie, putând da naştere unor dificultăţi în aplicarea dispoziţiei legale criticate, sau chiar unor abuzuri din partea clericilor, întrucât legea nu stabileşte nici cuantumul contribuţiei financiare şi nici nu defineşte mijloacele echivalente acestor contribuţii. În acest context poate fi adus în discuţie exemplul legislaţiei germane care instituie  impozitul eclezial ca mijloc de sprijinire a cultelor religioase. Astfel, legea germană prevede  obligaţia persoanelor care declară că aparţin unui anumit cult de a participa la bunul mers al instituţiilor religioase prin alocarea unei sume ce reprezintă  8% din salariu, iar fondul astfel obţinut se distribuie proporţional bisericilor care sunt obligate să desfăşoare şi unele activităţi de asistenţă socială. 

 Mail mult, prin publicarea numelor persoanelor pe site-urile instituţiilor religioase  se încalcă art. 26 ce consacră la alin. (2) dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi. Astfel, publicarea numelor persoanelor ce nu se implică financiar la bunul mers al instituţiilor religioase, cu titlu de sancţiune, reprezintă o violare a acestui drept, prin prelucrarea numelui persoanei, fără acordul acesteia. Prin aducerea la cunoştinţă publică a situaţiei în care persoanele nu participă la bunul mers al cultelor se exercită o formă de presiune de natură a determina persoanele în cauză să  acţioneze în sensul stabilit prin textul de lege criticat, presiune ce contravine dispoziţiilor art. 29 alin. (1) care prevede că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale, libertatea gândirii fiind asigurată. Or, în situaţia descrisă, o persoană ar fi constrânsă prin publicarea numelui său pe site-ul cultului religios căruia îi aparţine să contribuie financiar, deşi nu consideră că trebuie să facă astfel.De altfel, în considerarea libertăţii de gândire, legiuitorul a prevăzut expres în Legea nr. 489/2006 la art. 10, alin. 5) faptul că nimeni nu poate fi constrâns prin acte administrative sau prin alte metode să contribuie la cheltuielile unui cult religios.

Nu în ultimul rând, dispoziţiile criticate aduc atingere principiul autonomiei cultelor religioase consacrat la art. 29 prin reglementarea de către legiuitor a unor aspecte ce ţin de organizarea internă a cultelor, care, potrivit Legii fundamentale, se stabilesc prin intermediul statutelor proprii organizaţiilor religioase. În acest sens Curtea a statuat în jurisprudenţa sa anterioară că instituţiile religioase decid singure aspecte ce ţin de organizarea şi  lucrarea lor pastorală, misionară şi administrativă. Or, consacrarea printr-o lege emanând de la organul legiuitor al ţării a unei modalităţi de a contribui la bunul mers al organizaţiilor religioase, şi mai mult decât atât, a unei forme de sancţiune aplicabilă celor ce se sustrag de la îndeplinirea acestora, reprezintă o ingerinţă a statului în treburile interne ale cultelor religioase, aducând atingere principiului autonomiei de care acestea beneficiază.

Prevederile ce stabilesc obligaţia statului român, împreună cu alte state ortodoxe, de a face demersurile necesare pentru revendicarea catedralei Sf. Sofia din Istanbul de la statul turc şi redarea sa cultului ortodox sunt neconstituţionale, încălcând prevederile art. 29 alin. (3) şi alin. (5), precum şi prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În primul rând, sintagma statul român, împreună alte state ortodoxe este neconstituţională prin prisma art. 29 alin. (3) şi alin. (5), întrucât din această formulare se înţelege că şi statul român este stat ortodox. Or, statul român este stat laic, ceea ce înseamnă că nu există o religie de stat.  Astfel, deşi Constituţia nu consacră expres caracterul secular al statului român, acesta poate fi stabilit prin coroborarea alineatelor (3) şi (5) ale art. 29.  Din economia textelor constituţionale, şi în conformitate cu jurisprudenţa Curții, statul român are o poziţie de neutralitate în relaţiile sale cu instituţiile religioase care se organizează liber potrivit statutelor proprii, în baza principiului autonomiei cultelor. Având în vedere principiul autonomiei cultelor, pe de o parte şi poziţia de neutralitate a statului faţă de instituţiile religioase, pe de altă parte, rezultă în mod vădit caracterul laic al statului român. Pentru aceste considerente, sintagma statul român, împreună cu alte state ortodoxe  este neconstituţională.

Mai mult, reglementarea criticată cuprinde dispoziţii prea generale, fapt de natură să creeze dificultăţi în aplicarea legii, motiv pentru care devine incidentă jurisprudenţa Curţii în care s-a statuat faptul că supleţea legii nu trebuie să afecteze previzibilitatea şi claritatea acesteia, calităţi esenţiale şi constituţionale ale normei juridice, sub aspect formal. Astfel, prin raportare la importanţa actelor la care statul se obligă să se angajeze pe planul dreptului internaţional, dispoziţiile criticate sunt lipsite de detalii semnificative cu privire la demersurile ce urmează a fi întreprinse de statul român şi prin aceasta se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) care consacră principiul general al legalităţii.

[1]Decizia nr. 640/2008  a CCR

[2]Hotărârea CEDO din 9 iulie 2013 În cauza  Sindicatul Păstorul cel Bun împotriva României

[3]Idem

[4]I.T. Ştefănescu, Tratatteoreticşipractic de drept al muncii, EdituraUniversulJuridic, București, 2010, p. 36.

[5]CEDO, Plenul, hotărâreaHandyside c. Marea Britanie, 7 decembrie 1976, 5493/72

[6] Decizia nr. 640/2008  si Decizia nr 797/2008

[7]DeciziaSecţiei a cinceaînCererea nr. 38254/04formulată de Andreas BAUDLERîmpotrivaGermaniei

  Decizia Secţiei a cincea în Cererile nr. 32741/06 şi 19568/09prezentate de Dietrich REUTER împotriva Germaniei

[8]Decizia nr. 447/2013 a CCR

Domnule Preşedinte,

Onorată Curte,

În cadrul acestei dezbateri am onoarea de a reprezenta poziţia Senatului în faţa Curţii Constituţionale. Voi prezenta, așadar poziția Senatului cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, cât şi de Preşedintele României, cu privire la noua lege a cultelor. Trebuie avut în vedere că această lege a fost iniţiată de Guvern, în baza art. 74, cu consultarea cultelor creştine. Faţă de această propunere, Parlamentul a răspuns printr-un vot pozitiv, la data de 15 aprilie legea fiind aprobată. Ca răspuns, Avocatul Poporului a reacţionat, sesizând Curtea Constituţională cu o obiecţie de neconstituţionalitate. De asemenea, reacţii au existat şi din partea Preşedintelui, care a solicitat Parlamentului reexaminarea legii. În răspuns la cererea formulate de Preşedinte, Comisia juridică a Senatului, a adoptat un raport ce propune respingerea solicitării.

Astăzi, Senatul nu va argumenta o ancorare în prezent, ci va pleca de la bazele legale existente pentru a susţine o repoziţionare a statului faţă de culte. Aşadar, în următoarele minute vă voi prezenţa principalele argumente în favoarea acestor schimbări, pornind de la premise legislative, sociale şi politice.

Pentru început, întreaga filosofie a Senatului se bazează pe nevoia schimbării relaţiei dintre stat şi culte, indiferent de orientarea religioasă, şi a regândirii angajamentelor pe care statul le ia în faţă cetăţenilor săi. Cu alte cuvinte, vom pleca în argumentare de la starea de fapt care guvernează, vom puncta probleme întâmpinate şi vom argumenta de ce măsurile din legea dedusă judecăţii sunt constituţionale, dar mai ales necesare.

Discursul meu se va structura în trei părţi, fiecare urmărind cele trei puncte rămase de atins în susţinerea constituţionalităţii legii cultelor: problema afişării numelor persoanelor care nu şi-au achitat obligaţiile faţă de culte, necesitatea cooperării preoţilor în material criminalităţii şi susţinerea statului român pentru redarea catedralei Sf. Sofia cultului orthodox.

1. I) În legătură cu prima problema ridicată, cea a posibilităţii clericilor de a posta pe site-urile instituţiilor religioase numele persoanelor care nu obişnuiesc să contribuie financiar sau echivalent la bunul mers la instituţiilor respective, deşi participă la serviciile religioase, trebuie să discutăm despre două probleme diferite: pe de o parte, dacă ar trebui că persoanele care beneficiază de serviciile religioase să contribuie, pe de altă parte, dacă ar trebui oferită posibilitatea clericilor de a posta pe site-urile lor numele enoriaşilor care nu îşi realizează obligaţiile.

Premise

Observăm că statul român are unele dificultăţi în materia administrării bugetului de stat, astfel că se impune o analiză a modului în care statul îşi gestionează resursele. De asemenea, vedem că mare parte din cetăţenii româniei, aproximativ 87%, sunt ortodocşi, iar următoarea categorie fiind reprezentată de catolici, cu aproximativ 5%, iar atei declaraţi doar 0,2%. În vechea lege a cultelor avem două puncte de analizat: în primul rând, se permitea cultelor să primească contribuţii din partea enoriaşilor alături de încurajarea fermă făcută cultelor de a se susţine financiar din venituri proprii. În al doilea rând, există o problema prin faptul că se puteau înainta cereri de finanţare către stat, în funcţie de numărul de credincioşi declaraţi la recensământ, şi nu numărul de credincioşi practicanţi, deci cei care beneficiază efectiv de aceste servicii. Considerăm că postarea numelui pe site-urile instituţiilor se poate face într-un mod care să nu constituţie un atac sau o jignire asupra persoanei credinciosului, ci reprezintă un simplu anunţ, mai puţin grav decât modul în care Biroul de Credit îşi raportează clienţii, spre exemplu, o practică întâlnită şi în alte zone ale lumii.

Argumentare

Plecând de la art. 29, alin. 5 din Constituţie, privind libertatea conştiinţei, vom arată cum această măsură este următorul pas în conferirea autonomiei cultelor religioase. În plus, Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare bazate pe religie sau convingere, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1981, în art. 6, pe lângă libertatea de conştiinţa şi religie, recunoaşte şi ”libertatea de a solicită şi de a primi contribuţii voluntare, financiare şi de altă natură, de la particulari şi de la instituţii”. Pe plan naţional, observăm că  fosta Lege nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, reglementa modul de finanţare, cu unele deficienţe, în viziunea Senatului.

Considerăm că este important pentru independenţa religiei ca acest drept să fie conferit cultelor, tocmai pentru a le oferi un prim instrument prin care să îşi asigure susţinerea financiară. Biserica şi religia, în general, funcţionează pe baze morale puternice, iar genul acesta de instrument este important, deoarece nu radicalizează forţă de constrângere a bisericii, ci doar îi conferă o unealtă mai degrabă simbolică, expunerea “publică” prin care să determine credincioşii care beneficiază de serviciile religioase să sprijine biserica, fie că vorbim de un sprijin financiar sau unul echivalent. Cercetarea „Religie şi comportament religios”, realizată de o echipa de sociologi compusă din Raluca Popescu, Mirel Palada şi Claudiu Tufiş, sub coordonarea lui Ovidiu Voicu, manager de programe, în cadrul programului Studii Electorale Româneşti al Fundaţiei Soros, arată că românii sunt, la nivel declarativ, profund religioşi, însă, la nivelul contribuţiilor financiare au o oarecare reticenţă. Din acest punct de vedere, este justificată o măsură a statului de a reduce contribuţiile directe de la bugetul de stat. De asemenea, studiul arată că românii susţin construcţia unui catedrale, însă ar preferă că ele să nu fie finanţate de la bugetul de stat, ci din surse proprii. În acest context, legea propusă azi capătă şi mai multă legitimitate.

Observăm că se introduce ideea de “serviciu religios”, aşadar, acest drept oferit cultelor este unul raportat la o obligaţie, de a sprijini bunul mers al bisericii, după ce ai beneficiat  de serviciile sale. Spre deosebire de vechea lege a cultelor, statul nu mai oferă sprijin financiar în funcţie de numărul de credincioşi declaraţi, ci biserica este cea care îşi asigura existenţa prin serviciile pe care le oferă, în mod direct, de la beneficiari.

Practică internaţională ne oferă o paleta largă de exemple. Unele oraşe americane folosesc astfel de măsuri pentru a colecta taxele, rezultatele fiind considerabile, aşa cum în oraşele mari din SUA se întocmesc liste publice cu oamenii care deţin arme de foc. Aşadar, expunerea publică este importantă şi nu aduce în aceste cazuri, atingere dreptului la imagine. Cel mai important exemplu, deşi unul la care nu vrem să ajungem în totalitate, este cel al Germaniei, unde nu te poţi numi “catolic” dacă nu ai plătit impozitul către biserica. O astfel de condiţionare vine să arate că instituţionalizarea cultelor câştigă teren în faţă manifestărilor religioase. Pentru discuţia de faţă, exemplul Germaniei este important pentru că arată relaţia biserica-stat şi biserica-credincioşi poate suportă diverse forme, fără a încalcă drepturile şi libertăţile fundamentale.

În cazul legii, cea mai importantă critică se poate aduce postării pe site-urile instituţiilor a numelui persoanei care nu a contribuit a susţinerea bisericii, deşi a beneficiat de serviciile sale. Pentru început, este important de menţionat că legea nu impune o contribuţie fixă, nici măcar nu o limitează la una financiară. Mai mult decât atât, aceste contribuţii au un scop clar, în interesul general al comunităţii, cel de a susţine bunul mers al instituţiei religioase, deci de a-I asigura existenţa. De asemenea, măsură publicării numelui intervine după ce ai beneficiat de serviciile religioase, deci implicit şi de contribuţia celorlalţi credincioşi, dar nu ai contribuit personal cu nimic. Sub semnul schimbării de paradigmă pe care Senatul o susţine, credem că este important că statul să ofere cultelor un instrument de control, unul moderat şi mai degrabă simbolic, pentru a-şi asigura propria existenţa.

Prin raportare la articolul 53, considerăm că o măsură de acest gen este necesară pentru asigurarea moralei publice, deoarece cultele joacă un rol deosebit în acest sens, marcat atât în doctrina, cât şi în jurisprudenţa naţională şi internaţională. De asemenea, postarea numelui este o măsură proporţional cu situaţiile care apar. Aşadar, o persoană poate beneficia în continuare de serviciile religioase şi fără să contribuie, astfel că I se respectă dreptul de a participa la viaţă religioasă a comunităţii, dar cu preţul expunerii publice. Măsură va fi proporţională cu perioada în care persoană respectivă nu a contribuit, va fi aplicată în mod egal tuturor persoanelor aflate în această situaţie, deci nu va avea un caracter discriminatoriu, nu va aduce atingere existenţei dreptului la imagine sau a libertăţii de conştiinţa. În acest sens, menţionăm decizia Tribunalului Constituţional Francez 2013-329 QPC, în cazul unei măsuri asemănătoare, privind postarea în presă a unor firme de transport care nu respectau anumite reglementări naţionale.

Astfel de practici nu vor denigra imaginea unei persoane. Decizia Judecătoriei Bacău, din dosarul NR. 4158 este semnificativă în această situaţie, deoarece exprimă un punct de vedere regăsit şi în jurisprudenţa CEDO, susţinând că în mod constant, CEDO a decis că lezarea demnităţii sau reputaţiei unei persoane nu sunt caracteristici apriorice ale unei nevoi sociale presante.

Susținem că simpla postare pe site cu numele persoanelor care nu au contribuit reprezintă o sancțiune, dar și un mod de educare. Cultele nu limitează din serviciile pe care le oferă, aşa cum se întâmplă în alte state, dar îşi păstrează această posibilitate, de a menţiona astfel de persoane. Mai mult decât atât, genul acesta de menţiuni publice sunt utilizate des în spaţiul public naţional şi internaţional, arătând doar modul în care practicantul se raportează la propria sa religie.

1. II) În legătură cu a două problema, cea legată de participarea clericilor la procesul de combatere a criminalităţii, Senatul consideră că o astfel de implicare reprezintă o strategie modernă prin care cultele îşi pot dovedi utilitatea în comunitate. Astfel, relaţia stat-biserica este una de parteneriat, de colaborare, biserica oferind informaţii, dar protejând în acelaşi timp şi confidenţialitatea credincioşilor, iar statul utilizându-le pentru a combate şi preveni criminalitatea. Principala problema se pune la nivelul armonizării interesului individual cu cel general şi modul în care se înclină balanţă între cele două.

Premise

Plecăm, în primul rând, de la misiunea declarată a bisericii, de a răspândi pacea, iubirea între semeni şi a de a lupta împotriva viciilor şi a criminalităţii, la care se adaugă faptul că majoritatea faptelor antisociale ajung la clerici prin intermediul spovedaniei, continuăm cu numărul mare de biserici, inclusiv în regiunile rurale greu accesibile.

De asemenea, subliniem importanța protecţiei vieţii private, din perspectivă juridică, și prin reglementările canonice, din perspectivă religioasă. Potrivit noului „Regulament de procedură al instanţei disciplinare şi de judecată al Bisericii Ortodoxe Române“, violarea secretului mărturisirii e considerată un delict (artic. 3, alin. d) şi se pedepseşte cu depunerea din treaptă preoţiei (artic. 28).

Argumentare

Senatul apreciază că o astfel de măsură vine în întâmpinarea statului şi a cultelor, fără a aduce vreun prejudiciu persoanelor de la care au provenit datele sau la care se referă aceste date. În primul rând, o astfel de măsură are că scop declarat combaterea şi prevenirea criminalităţii, deci vine să menţină ordinea şi siguranţă publică. În al doilea rând, cultele capătă un rol activ în acest process, deoarece oferă informaţii relevante prin chestionar, care construiesc o imagine de ansamblu. Potrivit art. 5 din Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, nr. 1396 din 27 ianuarie 1999, „Democraţia şi religia nu sunt incompatibile, din contra. Democraţia oferă cel mai bun cadru libertăţii de conştiinţa, exercitarea credinţei şi a pluralismului religios. Din partea să, religia, datorită angajamentelor sale morale şi etice, valorilor pe care le apară, spiritului sau critic şi expresiei culturale poate fi un partener viabil a societăţii democratice”. Aşadar, se încurajează o colaborare întru culte şi stat, pe fondul democratic pe care sunt construite acestea. 

Principala critică care poate fi adusă este legată de încălcarea confidenţialităţii şi a vieţii private a persoanelor de la care au provenit aceste informaţii. În acest sens, Senatul subliniază că datele vor fi unele generale, care nu vor indică o anumită persoană sau o situaţie reală, deci nu vor crea un prejudiciu. De asemenea, vor fi preluate de către stat, nu vor fi făcute publice, iar folosirea lor va contribui la asigurarea unui climat social mai favorabil. Datele vor fi de ordin statistic, tocmai pentru a oferi o imagine diferită faţă de cea oferită de mijloacele tradiţionale de sondare. În unele cazuri, statul va folosi acest instrument în zone în care resursele pentru astfel de iniţiative lipsesc, exploatând răspândirea cultelor la nivel naţional. Conform viziunii CEDO, această măsură este justificată de interesul pentru asigurarea ordinii publice, este una prevăzută de lege, ce vine în acord cu interesul general, fără a aduce daune vieţii private a credincioşilor de la care au provenit datele. Din acest punct de vedere, nu putem vorbi despre o încălcare a principiilor constituţionale stabilite de legiuitor, cum nu putem vorbi despre vreo încălcare a unui drept fundamental.

III) Ultima problemă ridicată priveşte obligaţia statului român de a face demersurile necesare pentru revendicarea catedralei Sf. Sofia din Istanbul, de la statul turc şi redarea să cultului orthodox.

Pentru început, este important de făcut câteva precizări de natură contextuală. Sf. Sofia este un simbol al lumii creştine, preluat mai departe de lumea musulmană. Actuală situaţie ne prezintă această catedrală că fiind muzeu, însă, această situaţie este în pericol să se schimbe. Voinţă lui Ataturk cu privire la acest monument pare să nu mai fie de importantă pentru partidul AKP. Se remarcă, în ultimul timp, un val de astfel de transformări, o catedrala în Iznik și una în Trabzon pe coasta de nord-est a Marii Negre fiind transformate în moschei. Faţă de acestea, comunitatea internaţională, în special cea religioasă şi câteva state direct afectate, precum Grecia, au reacţionat. Fetele bisericeşti ale lumii ortodoxe s-au raliat în faţa acestei propuneri, mai ales că a fost însoţită în spaţiul public local de mişcări violente împotriva populaţiei creştine.

România, un stat cu o populaţie creştină numeroasă şi cu legătură strânse cu statul Turc recunoaşte autoritatea Turciei în a impune reglementările naţionale. Însă, statul român este dator faţă de cetăţenii săi şi mai ales de cetăţenii români din străinătate să sprijine valorile şi cultură. Măsură propuse în legea cultelor nu vine să atenteze la autoritatea altor state, ci doar obligă autorităţile române să întreprindă anumite demersuri prin care să promoveze interesele cetăţenilor săi. În acest sens, discutăm despre o fundamentare pe art. 17 din Constituţie, privind protecţia oferită cetăţenilor români din străinătate.

Principala critică care s-ar putea aduce acestei măsuri ar fi legată de o eventuală imixtiune a României în treburile interne ale Turciei, însă acest lucru nu se întâmplă. În mod natural, legea presupune o serie de obligaţiii faţă de statul român, de a se alinia poziţiei unor alte state şi de a întreprinde demersuri pentru redarea catedralei cultului ortodox. Astfel, România răspunde unor schimbări internaţionale, care afectează relaţia statelor şi care pot fi contrabalansate prin cai diplomatice.

Astfel, pentru toate considerentele expuse mai sus, solicităm respingerea obiectei de neconstituţionalitate deoarece este de maximă importantă redefinirea relaţiei dintre stat şi biserica, implicarea populaţiei în fenomenul religios şi punerea în acord a noilor direcţii de evoluţie, totul sub semnul Constituţiei şi pentru protejarea interesului general.

Nicolae-Dan Munteanu, reprezentantul Guvernului României

Onorată instanță, în expunerea de față, Guvernul urmează să își exprime punctul de vedere față de prevederile legii cultelor religioase, adoptate de Parlamentul României la data de 15 aprilie 2014.

1. Referitor la prima prevedere a legii, conform căreia„preoții/clericii pot refuza oficierea căsătoriei religioase pe motive de conștiință, chiar cu îndeplinirea prevederilor legale”, Guvernul apreciază că aceasta nu este de natură a afecta starea civilă a persoanelor căsătorite, care își găsește reglementarea la rang constituțional în art. 48, alin. (1) și (2) referitor la familie, precum și în în articolele 271-404 ale Codului Civil. Astfel, având în vedere teza a doua a alin. (2) al art. 48 – ”Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă”,aceasta apare ca o simplă ceremonie simbolică înfăptuită în spiritul religiei alese de către viitorii soți, de unde reiese și caracterul său facultativ. Or, un eventual refuz al oficierii  acestui tip de căsătorie de către preoți/clerici nu este de natură a afecta în niciun fel viitoarea situație juridică a soților, nereprezentând astfel un impediment în constituirea stării juridice de căsătorie. În considerarea acestor argumente, Guvernul apreciază această prevedere ca fiind constituțională.

Totuși, în opinia Guvernului, a doua teză a aceleiași prevederi, conform căreia refuzul oficerii căsătoriei religioase atrage obligația pentru ceilalți clerici ai aceluiași cult de a nu oficia căsătoria, constituie o încălcare a art. 41 alin. (1) din Constituția României referitor la dreptul la muncă. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 15 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și dispozițiile art.6 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, care prevede că ”Statele părți la prezentul pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obține posibilitatea să-și căștige existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată și vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept”. Guvernul, luând în considerare faptul că una din componentele salariului preoților este determinată de plățile efectuate de enoriași pentru oficierea căsătoriilor religioase, este de părere că abstențiunea la care aceștia ar fi colectiv obligați pe motive de conștiință este de natură a aduce atingere dreptului lor la muncă, deoarece, așa cum a statuat Curtea Constituțională a României[1], ”Dreptul la muncă este un drept complex, care include și dreptul la salariu. […] Iar întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, iar o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.”

Desigur, din analiza prevederii în cauză se poate observa că niciuna din condițiile limitativ prevăzute de art. 53 nu sunt incidente (apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav), fapt care, în aprecierea Guvernului, face ca prevederea menționată să fie neconstituțională.

2. Referitor la dispoziția conform căreia”membrii clerului se pot organiza în sindicate pentru a-și putea apăra drepturile în fața organelor ierarhice superioare, cu posibilitatea de a contesta eventualele decizii în fața instanțelor judecătorești”, Guvernul apreciază că aceasta este constituțională, încadrându-se în sfera prevederilor art. 9 din Constituție, a art. 11 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a art. 12 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Așa cum a arătat Curtea Constituțională a României[2], și prin raportare la art. 40 alin. (1) din Constituție,”În accepțiunea textului constituțional prin care este consacrat, dreptul de asociere constituie o prerogativă recunoscută cetățeanului, a cărei valorificare este expresia manifestării de voință conștientă și liberă a acestuia. Asocierea are loc în considerarea unor rațiuni comune, care apropie asociații, de natură ideologică sau profesională. Opțiunea asocierii are la bază convingerea că realizarea finalității dorite nu este posibilă decât ca urmare a acțiunii concertate a unei colectivități organizate, structurată logic și funcțional.”

Așa cum a reținut Curtea Constituțională a României[3], „Temeiul constituțional în virtutea căruia sindicatele au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, îl constituie prevederile art. 9 din Constituție.” Nu există deci nicio interdicție constituțională pentru ca legea și statutele organizațiilor sindicale să prevadă dreptul acestora de a-și reprezenta membrii în cauze al căror obiect este compatibil cu rolul sindicatelor, respectiv de a apăra drepturile sau interesele profesionale, economice și sociale ale membrilor lor. Pe cale de consecință, prin asocierea în sindicate, clericii nu fac decât să-și exercite în mod legitim un drept constituțional, drept care își găsește reglementarea și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, la art. 12, precum și în art. 11 al Convenției europene a drepturilor omului.           

3. Referitor la prevederea ce privește instituirea unei taxe speciale asupra jocurilor de noroc, Guvernul apreciază că aceasta este constituțională, în măsura în care conform art. 56 alin. (1) din Constituție,”Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. ”

Atât timp cât este respectat alin. (2) al aceluiași articol, conform căruia ”Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.”, și așa cum s-a arătat și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene[4], în domeniul reglementării jocurilor de noroc, statele membre dispun de o marjă foarte largă de acţiune. După cum s-a arătat prin hotărârea din 8 septembrie 2009[5], aceeași instanță a decis că statele membre sunt libere să stabilească, potrivit propriei scări de valori, obiectivele politicii lor în materie de jocuri de noroc. Astfel, introducerea unei taxe asupra jocurilor de noroc, nu numai că este constituțională, dar se încadrează și în limitele trasate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauze asemănătoare, fiind o chestiune care ține în mod exclusiv de politica guvernamentală în materie fiscală.

            În ceea ce privește a doua teză a aceleiași prevederi, conform căreia ”veniturile realizate din colectarea acestei taxe vor fi folosite pentru acordarea de bonusuri clerului pentru marile sărbători religioase”, Guvernul apreciază că și aceasta reprezintă o chestiune de politică internă, al cărei realizator este, conform art. 102 alin. (1) din Constituție. Așa cum s-a arătat mai sus, statele se bucură de o importantă autonomie în materia politicii privind jocurile de noroc. O autonomie similară este aplicabilă și în materia distribuirii taxelor și a impozitelor, indiferent de proveniența lor, problema fiind de competența fiecărui stat în parte. Astfel, alocarea fondurilor obținute din colectarea taxei pe jocuri de noroc către cler, în vederea organizării marilor sărbători religioase, apare, din punctul de vedere al Guvernului, ca fiind constituțională.

DE PREZENTAT:

4. Referitor la prevederea legală careinstituie ”posibilitatea pentru clerici de a afișa pe site-urile instituțiilor religioase numele persoanelor care nu obișnuiesc să se implice, prin contribuții financiare sau echivalente la bunul mers al instituției religioase respective, deși participă la serviciile religioase”,Guvernul apreciază ca aceasta este constituțională din motivele ce urmeaza a fi arătate.

În vederea unor eventuale divergențe între respectiva prevedere și legea fundamentală, Guvernul a idenficat două posibile conflicte ce ar putea apărea.

4.1. Primul posibil conflict este în legătură cu art. 29 alin. (3) din Constituție, care prevede că ”Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii” și cu art. 29 alin. (5), care în prima teză prevede că ”Cultele religioase sunt autonome față de stat”. Așa cum a reținut Curtea Constituțională a României[6], legiuitorul constituant a înțeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ce privește organizarea și funcționarea lor. De aici rezultă că o eventuală reglementare de natură statală în domeniul organizării și funcționării cultelor religioase, ar fi, într-adevăr neconstituțională. De reținut este însă faptul că în prevederea în cauză, legiuitorul nu intervine în mod direct în domeniile amintite, ci doar instituie posibilitatea clericilor de a afișa pe site-urile instituțiilor religioase numele persoanelor care au o anumită conduită, posibilitate care se circumscrie domeniului de reglementare al regimului general al cultelor, domeniu expres prevăzut de Constituția României și supus reglementării prin lege organică[7].

Din acest motiv, Guvernul consideră că prevederea legală amintită este constituțională și nu se află în conflict cu prevederile art. 29 alin. (3) și (5).

4.2. Al doilea posibil conflict este în legătură cu prevederile art. 26 alin. (1) cu privire la viața intimă, familială și privată, reglementarea fiind la o primă analiză în dezacord cu acestea, prin prisma publicării pe site-urile instituțiilor religioase a numelor persoanelor care nu obișnuiesc să se implice prin contribuții financiare sau echivalente la bunul mers al acestor instituții, deși participă la serviciile religioase.

Din acest punct de vedere, trebuie făcută o distincție între latura intrinsecă și latura extrinsecă a libertății de religie. În timp ce latura intrinsecă presupune aderarea personală la o anumită credință și însușirea ideilor susținute în cadrul acesteia,  latura extrinsecă presupune manifestarea expresă a credinței prin săvârșirea de ritualuri, prin participarea la servicii religioase etc. Guvernul observă că ambele componente se circumscriu vieții intime, familiale și private, lucru statuat și de CEDO în jurisprudența sa[8], dar, spre deosebire de prima componentă care ține de credința intimă și poate fi secretă dacă persoana se manifestă în accest sens, a doua componentă își pierde acest caracter odată cu manifestarea explicită a convingerilor religioase prin participarea la serviciile diverselor culte, de vreme ce aceste servicii au un caracter eminamente public.

Așa cum a arătat și Curtea Constituțională a României[9], referindu-se la drepturile aferente  libertatății de religie, dacă sub aspectul laturii interioare, intime, aceste drepturi au un caracter absolut, este recunoscut caracterul lor relativ din perspectiva componentei de manifestare a acestora.

După cum s-a afirmat în doctrină[10], libertatea religiei implică și libertatea persoanei de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular […], prin intermediul practicilor și a îndeplinirii riturilor.

Or, publicarea unor informații cu referire la neefectuarea unor contribuții financiare sau echivalente pentru bunul mers al instituțiilor de cult, deși persoana care ar fi trebuit să efectueze contribuția a participat la serviciile religoase, ține de această manifestare a religiei și se disociază de dreptul la viață intimă, familială și privată, de vreme ce efectuarea contribuției este strict legată de manifestarea externă a propriei credințe. Iar dacă persoana în cauză a înțeles de bunăvoie să-și facă în mod public cunoscute convingerile în materie religioasă prin participarea la serviciile oficiate de către culte, atunci nu poate fi invocată o încălcare a dreptului la viață intimă, familială și privată, deoarece nici sancțiunea pentru neplata unor contribuții legate de aceste servicii nu poate avea alt regim.

Având în vedere considerentele expuse, vă rog să respingeți excepția de neconstituționalitate cu privire la prevederea legală amintită.

5. Referitor la prevederea legală care instituie”obligația pentru clericii cultelor religioase de a contribui la combaterea criminalității, prin completarea unor chestionare referitoare la tipul de infracțiuni de care au luat la cunoștință, mediul social din care provin infractorii, vârsta medie, tendințe de îndreptare etc”,Guvernul apreciază că aceasta nu aduce atingere niciunuia dintre drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Constituția României, de Declarația Universală a Drepturilor Omului sau de pactele și tratatele la care România este parte, fiind, pe cale de consecință, constituțională, din motivele ce urmează să fie arătate.

            Deși la o primă analiză prevederea de față este susceptibilă de a fi în dezacord cu dreptul la viață intimă, familială și privată, în fapt, prin generalitatea formulărilor, legea nu obligă clericii diverselor culte religioase la divulgarea unor informații specifice persoanei, de natură a-i aduce acesteia prejudicii. Important este că în măsura în care ar face acest lucru, legea ar fi deopotrivă în dezacord cu Constituția, încălcând art. 26, cât și cu Codul Penal, obligând subiectele de drept la o conduită neconformă cu acesta, prin divulgarea de informații care ar face obiectul secretului profesional, a cărui încălcare este sancționată de art. 227[11].

Desigur, dacă ne-am afla în ipoteza în care datele pe care clericii ar fi obligați să le comunice ar privi în mod direct persoanele (numele lor, circumstanțe specifice în care acestea au fost surprinse, fapte precise pe care le-au săvârșit), iar transmiterea acestor informații ar fi de natură a le prejudicia, s-ar putea vorbi despre o încălcare a dreptului la viață intimă, familială și privată, care, în mod subsecvent, ar determina și neconstituționalitatea legii.

Dar, la o analiză a termenilor folosiți de legiuitor în actul normativ, este ușor de constatat că aceștia nu privesc nici persoana și nici viața sa privată. Avem în vedere sintagme ca: ”tipul de infracțiuni de care (clericii) au luat la cunoștință”, ”mediul social din care provin infractorii”, ”vârsta medie”, ”tendințe de îndreptare”, sintagme care prin generalitatea lor nu pot nicidecum să afecteze drepturi ale persoanei, având în vedere că în conținutul lor nu intră elemente care să le poată lega de conduita unui subiect de drept individual determinat.

Având în vedere gradul mare de abstractizare și de generalitate al informațiilor care urmează să facă obiectul chestionarelor, Guvernul, în considerarea faptului că prin transmiterea acelor informații către autorități nu s-ar putea aduce atingere în niciun mod dreptului la viață intimă, familială și privată al persoanei, fapt ce rezultă din însăși natura acelor date, consideră că prevederea este conformă cu legea fundamentală și, prin urmare, solicită respingerea excepției de constituționalitate ce o privește.

6. Referitor la prevederea care instituie”obligația statului român, împreună cu alte state ortodoxe, de a face demersurile necesare pentru revendicarea catedralei Sf. Sofia de la statul turc și redarea sa cultului ortodox”,Guvernul apreciază că aceasta este constituțională, din motivele ce urmează a fi arătate.

            În primul rând, textul legal în cauză trebuie interpretat în raport cu art. 10 din Constituție care prevede că ”România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional.” și cu art. 11 referitor la dreptul internațional și dreptul intern, care prevede la alin. (1) faptul că ”Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.” și la alin. (2) faptul că ”Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”

Guvernul observă că prevederea legală face parte integrantă din legea cultelor religioase, care are ca scop reglementarea regimului general al cultelor, fiind conform Constituției României, o lege organică. Însă prin natura obiectului său de reglementare, pentru a produce efecte juridice, acestă prevedere ar trebui să facă parte dintr-un tratat internațional multilateral ratificat de Parlament, căci așa cum reiese din legea privind tratele[12], acestea sunt acte juridice care consemnează un acord la nivel de stat […], având scopul de a crea, de a modifica, ori de a stinge drepturi și obligații juridice sau de altă natură.  Parlamentul României nu poate să proclame în mod unilateral prin lege organică o anumită obligație care să incumbe și altor state decât statului român, acestă operațiune trebuind făcută prin actul juridic amintit, și anume tratatul.

 Astfel, prevederea de față, deși constituțională, ar fi ab initio lipsită de efecte. În acest sens, admiterea excepției de neconstituționalitate nu ar suspenda producerea unor efecte juridice, de vreme ce aceste efecte nu s-ar fi produs oricum. Pe cale de consecință, Guvernul solicită respingereaa excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă din lipsă de obiect.

            În legătură cu constituționalitatea legii, Guvernul observă că în textul normativ asupra căruia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, obligația statului român poartă asupra efectuării unor demersuri, iar din aceasta nu reiese o violare a suveranității sau a integrității teritoriale a Turciei, precum nu reiese nici o încălcare a art. 10 referitor la relațiile internaționale. Prin raportare la acesta, prevederea legală este constituțională, deoarece efectuarea demersurilor, nu este de natură a prejudicia în vreun fel statul turc, ci poate cel mult să deschidă calea unor discuții la nivel statal asupra subiectului, în caz de divergență, demersurile urmând a fi suspendate.

            Important este că între România și Republica Turcia există un tratat bilateral[13] ratificat de Parlament care reglementează raporturile dintre cele două state în materia problemelor de securitate, a relațiilor comerciale, științifice, economice etc, tratat în care există și mențiuni cu privire la independența, la suveranitatea sau la integritatea lor teritorială[14].

            Guvernul observă însă că din prevederea amintită nu reiese modul în care se vor face demersurile pentru revendicarea catedralei, iar având în vedere că in istoria lor recentă, nici România și nici alte state europene nu au antecedente privind revendicări teritoriale făcute prin violență, este de prezumat că demersurile în cauză se vor face pe cale diplomatică, în conformitate cu normele general admise ale dreptului internațional și fără violarea vreunui tratat existent între statele participante.

            Desigur, din art. 11 al legii fundamentale se desprinde principiul pacta sunt servanda in materia tratatelor internaționale, iar în ipoteza în care revendicarea propriu-zisă s-ar face cu violarea tratatului dintre România și Republica Turcia, legea ar fi în mod clar neconstituțională. Dar, așa cum am arătat, simpla începere a unor demersuri pentru revendicarea catedralei nu ar putea aduce atingere integrității teritoriale a Turciei, procedura urmând să se oprească în momentul intervenției unor divergențe între statele implicate.

            Din aceste considerente, punctul de vedere al Guvernului este acela că prevederea legală din legea cultelor este constituțională și, prin urmare, în măsura în care considerați că excepția are obiect, solicită respingerea acesteia din motivele arătate.

[1] Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010

[2] Decizia nr. 83 din 10/02/2005

[3] Decizia nr. 366 din 28/09/2004

[4] Cauza Ladbrokes Betting & Gaming Ltd, Ladbrokes International Ltd contra Stichting de Nationale Sporttotalisator

[5] Cauza Liga Portuguesa de Futebol Profissional şi Bwin International, C-42/07

[6] Decizia nr. 448 din 7 aprilie 2011, M. Of. nr. 424 din 17 iunie 2011

[7] Constituția României, art. 73 alin. (3) lit. s)

[8] Cauza Niemietz c. Germaniei, 1992

[9] Decizia nr. 845 din 3 iunie 2009, M. Of. nr. 524 din 30 iulie 2009

[10] Ștefan Deaconu – Drept constituțional, ed. 2, editura CH Beck 2013, p. 237

^[11] (1) Divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori a funcţiei şi care are obligaţia păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

[12] A se vedea legea 590/2003 privind tratatele, M. Of. nr. 23 din 12/01/2004

[13] A se vedea  legea nr. 33 din 06/04/92 pentru ratificarea Tratatului de prietenie, buna vecinatate si cooperare dintre Romania si Republica Turcia.

[14] Art. 1 din legea nr. 33 din 06/04/92

Având în vedere condiţiile de formă de sesizare a Curţii Constituţionale, se constată existenţa unui control pe cale de acţiune, a priori, acesta intervenind în perioada dintre momentul adoptării legii şi cel al promulgării acesteia, control reglementat de art. 146 lit. a).

Astfel, Guvernul constată că, la două zile de la adoptarea proiectului de lege de către Parlament (15 aprilie 2014), Avocatul Poporului sesizează Curtea Constituţională, în baza art. 146 lit. a), în data de 17 aprilie 2014.

La aceeaşi dată, Preşedintele României, care avea la dispoziţie perioada de 20 de zile în care trebuia să promulge legea, cere Parlamentului reexaminarea legii, în baza art. 77 alin. (2) din Constituţie, conform căruia „înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii”.

Sesizarea Curţii de către Avocatul Poporului, privind obiecţia de neconstituţionalitate a proiectului de lege adoptat de Parlament atrage obligaţia jurisdicţiei constituţionale de a verifica conformitatea acestuia cu Legea fundamentală, în îndeplinirea rolului său de „garant al supremaţiei Constituţiei” (art. 142). Prin urmare, procesul legislativ este suspendat, Preşedintele trebuind să se abţină de la promulgarea legii până la decizia Curţii care poate fi: fie de respingere, caz în care legea poate fi promulgată, fie de admitere, caz în care Parlamentul are obligaţia de a reexamina legea şi de a o pune în acord cu decizia Curţii Constituţionale, fără a fi necesară cererea Preşedintelui în acest sens.

Trimiterea legii spre reexaminare, conform art. 77 alin. (2) reprezintă unul dintre mijlocele oferite Preşedintelui, alături de posibilitatea de sesizare a Curţii Constituţionale, mijloace prin care acesta poate contribui la procesul legislativ. Prin trimiterea legiispre reexaminare, Președintele indică Parlamentului aspectele referitoare la diferitele motive de oportunitate privind legea adoptată de acesta, prin care se contestă aspecte inferioare ca importanţă faţă de cele referitoare la constituţionalitate pe care le are de analizat Curtea în cazul unei sesizări cu o obiecţie de neconstituţionalitate, potrivit art. 146 lit. a). Cele două procedee constituţionale oferite Preşedintelui pentruimplicarea în procesul legislativ nu sunt supuse niciunei limite constituţionale referitoare la succesiunea în timp a utilizării lor. Singura specificare constituţională este că, potrivit art. 77 alin. (3), „dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea”. Prin urmare, obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului nu interferează cu dreptul Preşedintelui de a trimite legea spre reexaminare, întrucât Constituţia nu conţine nicio prevedere în acest sens. Astfel, Preşedintele nu poate fi ţinut de decizia Avocatului Poporului de a ridica obiecţia de neconstituţionalitate, el putând în continuare să trimită spre reexaminare legea.

În schimb, comunicarea refuzului de reexaminarede către ambele Camere parlamentare şi trimiterea legii în forma ei iniţială restrâng perioada în care Preşedintele poate promulga legea de la 20 de zile, cum are iniţial, la 10 zile, potrivit art. 77 din Constituție. Cu toate acestea, ridicareaexcepţiei de neconstituţionalitate nu este afectată detrimiterea prealabilă a legii spre reexaminare, întrucât Constituţia nu prevede acest lucru. Prin urmare, punctul de vedere al Guvernuluieste în sensul că excepțiade neconstituţionalitate poate fi reţinută de Curte ca admisibilă atât în cazul Avocatului Poporului, cât şi al Preşedintelui României, ambii fiind subiecte competente a sesiza Curtea, în baza art. 146 lit. a) din Constituţie.

În ceea ce priveşte condiţiile de fond, punctul de vedere al Guvernului privind articolele indicate ca fiind neconstituţionale de către Avocatul Poporului şi, respectiv, Preşedintele României, în raport cu dispoziţiile constituţionaleeste următorul:

1. În primul rand, în ceea ce priveşte prevederea legală conform căreiapreoţii/ clericii, indiferent de confesiune,pot refuza oficierea căsătoriei religioase pe motive de conştiinţă, chiar dacă ar fi îndeplinite condiţiile legale, cu menţiunea că refuzul trebuie adus la cunoştinţă în sistemul intern al cultului respectiv şi antrenează obligaţia pentru clericii aceluiaşi cult de a nu oficia căsătoria. Pentru a stabili natura constituţională a acestui articol de lege, Guvernul are în vedere posibilitatea încălcării dreptului la familie consacrat prin art. 48 din Legea fundamentală şi, în special, a dreptului la căsătorie[alin. (1) şi (2)], precum şi a libertăţii conştiinţei prevăzute la art. 29, drept complex ce vizează, printre altele, şi libertatea religioasă, menţionată la alin. (3) ce consacră autonomia cultelor religioase.

Referitor la dreptul la căsătorie, articolul constituţional prevede: „Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.” Prin urmare, se remarcă distincţia dintre căsătoria civilă reglementată de normele de drept comun şi căsătoria religioasă, reglementată de statutele canonice specifice fiecărui cult în parte. Legiuitorul constituant a înţeles să consacre dreptul la căsătoria civilă, întrucât aceasta reprezintă actul juridic civil prin care se constituie familia, dreptul la familie fiind unul dintre drepturile fundamentale care asigură continuitatea societăţii. Căsătoria civilă este reglementată de dreptul comun ca „uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii” (art. 259, alin (1) NCC), ceea ce reprezintă o dezvoltare a textului constituţional, care utilizează sintagma „căsătorie liber consimţită între soţi”. În schimb, căsătoria religioasă intră sub imperiul normelor religioase care sunt stabilite de fiecare cult în parte, conform principiului autonomiei cultelor religioase şi asupra cărora legiuitorul nu poate interveni, aceste norme nefăcând parte din dreptul comun.

În ceea ce priveşte acest principiu al autonomiei cultelor religioase, el se încadrează la libertatea conştiinţei reglementată de art. 29 din Legea fundamentală ce prevede că „libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă”. Pentru a asigura libertatea credinţelor religioase, legiuitorul constituant a consacrat în alin. (3) al aceluiaşi articol autonomia cultelor religioase astfel: „cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii”. În sensul dispoziţiei constituţionale, Legea nr. 489 din 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelorprevede la art. 8: „Cultele recunoscute (…) se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.” Prin urmare, este de datoria preoţilor/ clericilor să stabilească condiţiile în care se încheie căsătoria religioasă, precum şi motivele pentru care aceasta poate fi refuzată, în timp ce statul are obligaţia de a se abţine de la orice intervenţie în reglementarea căsătoriei religioase pentru a asigura deplinătatea autonomiei cultelor religioase ce se garantează prin libertatea de a-şi stabili propriile norme organizatorice, precum şi cele referitoate la ritualele religioase. Mai mult, articolul constituţional menţionează posibilitatea încheierii căsătoriei religioase numai după încheierea căsătoriei civile, ceea ce înseamnă că neîncheierea uniunii religioase nu are niciun efect asupra actului juridic civil.

Prin urmare, Guvernul constată că articolul din lege ce prevede dreptul preoţilor/clericilor de a refuza oficierea căsătoriei religioase pe motive de conştiinţă, chiar dacă ar fi îndeplinite condiţiile legale, este constituţional, întrucât el nu se opune niciunei dispoziţii din Legea fundamentală.

Totodată, prin faptul că refuzul trebuie comunicat tuturor preoţilor din cultul respectiv, aceştia având obligaţia de a nu oficia căsătoria religioasă, se constată instituirea unei practici unitare, întrucât refuzul oficierii căsătoriei nu trebuie să fie o măsură aplicată discriminatoriu, pe motive subiective, chiar dacă ea a fost stabilită independent de normele de drept comun. De aceea, această garanţie împotriva discriminării este de natură a susţine caracterul constituţional al textului legal, întrucât art. 4 alin (2) din Legea fundamentală se referă la egalitatea între cetăţeni ce introduce principiul nediscriminării, conform căruia „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.

1. Legea stipulează şi cămembrii clerului se pot organiza în sindicatepentrua-şi putea apăra drepturile în faţa organelor ierarhice superioare, cu drept de a contesta eventualele decizii în faţa instanţelor judecătoreşti (precum excluderea din cultul respectiv, mutarea disciplinară, etc.). Referitor la acest motiv de neconstituţionalitate, Guvernulapreciazăcă este nefondatfăcând trimitere la art. 40 privind dreptul de asociere, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 21 privind liberul acces la justiţie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi a unor libertăţi, precum şi art. 126 privind instanţele judecătoreşti.

Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care a fost înlocuită prin Legea nr. 284/2010, conţinea prevederi referitoare la salarizarea personalului clerical şi neclerical. Legea prevedea că statul şi unităţile administrativ-teritoriale finanţează în integralitate salarizarea personalului clerical încadrat în structuri publice şi în parte salarizarea personalului din conducerea cultelor recunoscute. În aceste condiţii, statul acordă personalului clerical al cultelor religioase recunoscute o indemnizaţie lunară cu o valoare cuprinsă între 65% şi 80% din salariul de bază stabilit conform legii pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar de stat.

Din prevederile legale rezultă că, în practică, se finanţează 16602 posturi, repartizate pe culte, în raport cu numărul credincioşilor, conform ultimului recensământ al populaţiei. Având în vedere că la bugetul de stat se asigură contribuţii la asigurările sociale ale angajatorilor pentru personalul clerical şi că, la ultimul recensământ (2011), 86% din locuitorii României s-au declarat creştini ortodocşi, se constată o influenţă semnificativă a bugetului de stat asupra organizării cultelor religioase. De asemenea, personalul clerical şi cel neclerical plătesc contribuţiile sociale calculate în raport cu salariul lor şi beneficiază de drepturile aferente: asigurare socială de sănătate, asigurare de şomaj şi drepturi de pensie. Totuşi, această influenţă financiară asupra organizării cultelor religioase nu este considerată ca fiind contrară principiului autonomiei cultelor religioase de către legiuitor. Prin urmare, organizarea în sindicate a clericilor pentru apărarea drepturilor acestora ar trebui cu atât mai puţin să fie considerată o măsură destinată a aduce atingere libertăţii religioase şi a autonomiei cultelor.

Din aceste considerente rezultă că, din moment ce clericii şi laicii sunt recunoscuţi ca salariaţi, legea le garantează dreptul de a constitui un sindicat în conformitate cu art. 41 din Constituţie, privind dreptul la muncă şi asigurare socială. Acest lucru se impune cu necesitate, deoarece asigurarea socială a muncii este garantată, printre altele, prin dreptul de asociere în sindicate, rolul acestor structuri fiind acela de a proteja drepturile salariaţilor. Acest drept nu poate fi supus niciunei restrângeri bazate pe apartenenţă religioasăşi nici pe aprobarea prealabilă a forurilor ierarhice din cadrul organizării cultelor religioase.

Mai mult, interzicerea asocierii în sindicate a membrilor clerului contravine art. 40 referitor la dreptul de asociere ce prevede că „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”. Textul constituţional prevede limite cu privire la trei aspecte: scopul acestor asociaţii, membrii constitutivi şi caracterul lor. În ceea ce priveşte scopul unor sindicate ale membrilor clerului, nu se poate susţine că acestea ar putea milita „împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României”, aşa cum reiese din limitele prevăzute de art. 40 din Constituţie. Referitor la membrii asociaţiilor menţionate, Constituţia le interzice judecătorilor Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului, magistraţilor, membrilor activi ai armatei, poliţiştilor şi altor categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică să se asocieze în astfel de grupări, dar nicio prevedere nu se referă la membrii cultelor religioase. Cea de-a treia limită, cea referitoare la caracterul secret al asociaţiilor, caracter interzis de Constituţie, trebuie respinsă ca nefiind relevantă în cazul de faţă, întrucât sindicatele cultelor religioase urmau a fi cunoscute de către întreaga societate. Prin urmare, având în vedere că dispoziţiile Constituţionale nu interzic membrilor cultelor religioase să se asocieze în sindicate, nicio lege nu trebuie să prevadă o astfel de interdicţie, întrucât acest lucru ar contrazice prevederile constituţionale, încălcându-se supremaţiaLegii fundamentale.

Pe de altă parte, principiul subordonării ierarhice prevăzut în legislaţia română nu poate servi ca temei pentru restrângerea dreptului de a constitui un sindicat, în baza art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturisau a unor libertăți. Conform acestui articol, singurele restrângeri admisibile sunt cele care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică. Or, în speţă, restrângerea dreptului de asociere nu se impune pentru niciuna dintre situaţiile menţionate la art. 53 alin. (1), precum „apărarea securității naţionale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.

Constituirea sindicatului nu încalcă ierarhia şi regulile specifice cultelor religioase, ci, din contră, ar putea contribui la stabilirea unui dialog între angajator şi angajaţi cu privire la negocierea contractelor de muncă, la respectarea timpului de muncăşi a timpului de odihnă, a normelor de salarizare, a protecţiei sănătăţii şi siguranţei muncii, a formării profesionale, a asigurării medicale, precum şi la dreptul de a alege reprezentanţi şi de a fi aleşi în structurile de decizie.

Având în vedere tratatele internaţionale, există dispoziţii relevante din Convenţia nr. 87 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) privind libertatea sindicalăşi apărarea dreptului sindical, adoptată în 1948 şi ratificată de România la 28 mai 1957, ce susţin dreptul clericilor de a se organiza în sindicate. Astfel, art. 2 din Convenţieprevede că „muncitorii şi patronii, fără nicio deosebire, au dreptul fără autorizaţie prealabilă, să constituie organizaţii la alegerea lor, precum şi să se afilieze la aceste organizaţii, cu singura condiţie de a se conforma statutelor acestora din urmă”. În continuare, la art. 3 din Convenţia anterior menţionată, se dispune că „autorităţile publice trebuie să se abţină de la orice intervenţie de natură să limiteze acest drept sau să împiedice exercitarea legală”.

De asemenea, există prevederi din dreptul Uniunii Europene care susţin în speţă dreptul clericilor de a se organiza în sindicate. Astfel, potrivit art. 5 din Carta socială europeană revizuită, pe care România a ratificat-o la 7 mai 1999, „în vederea garantării sau promovării libertăţii lucrătorilor şi a patronilor de a constitui organizaţii locale, naţionale sau internaţionale pentru protecţia intereselor lor economice şi sociale şi de a adera la aceste organizaţii, părţile se angajează ca legislaţia naţională să nu aducă atingere şi să nu fie aplicată de o manieră care să aducă atingere acestei libertăţi.”

Totodată, art. 12 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că „orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnicăşi la libertatea de asociere la toate nivelurile şi în special în domeniile politic, sindical şi civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înfiinţa împreună cu alte persoane sindicate şi de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale.”

Prin urmare, limitarea impusă clericilor de a nu se putea asocia în sindicate este de natură a încălca drepturile sociale privind organizarea şi exercitarea activităţii lor profesionale, intrând în conflict atât cu normele constituţionale de drept intern, cât şi cu normele de drept internaţional şi european.

Analizând jurisprudenţa Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea sa din 31 ianuarie 2012, Camera a constatat încălcarea art. 11 din Convenţie, ce prevede că „orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnicăşi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale”. Astfel, se constată că preoţii şi personalul neclerical îşi exercită atribuţiile în cadrul Bisericii Ortodoxe Române în baza unui contract de muncă, primesc un salariu finanţat în majoritate din bugetul de stat şi beneficiază de sistemul asigurărilor sociale de stat. Camera a hotărât că relaţia bazată pe un contract de muncă nu poate face excepţie de la orice normă de drept civil. În concluzie, Camera a hotărât că personalul clerical şi, mai ales, personalul neclerical al Bisericii, nu pot fi excluşi din domeniul de aplicare al art. 11.

Reţinând că libertatea sindicală a salariaţilor Bisericii Ortodoxe trebuie restrânsă, deşi instanţele interne au recunoscut în cazul altor sindicate acest drept, Camera a constatat că o măsură precum respingerea cererii de înscriere a sindicatului reclamant (Sindicatul „Păstorul cel Bun”) este disproporţională faţă de scopul urmărit şi, prin urmare, nu este necesară într-o societate democratică.

În ceea ce priveşte liberul acces la justiţie, consacrat la art. 21 din Constituţie, ce reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale sistemului constituţional românesc, acesta se enunţă prin faptul că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”şi că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Or, în speţă, prin interdicţia membrilor clerului de a se organiza în sindicate, în scopul de a-şi apăra drepturile în faţa organelor ierarhice superioare şi, eventual, de a contesta deciziile acestora în faţa instanţelor judecătoreştireprezintă tocmai o astfel de limitare a liberului acces la justiţie, limitare ce nu poate avea loc în nicio societate democratică. Organizarea autonomă a cultelor religioase, potrivit propriilor statute, nu este împiedicată de dreptul clericilor de a contesta în instanţele judecătoreşti deciziile cu privire la sancţiunile disciplinare, întrucât acestea ţin de drepturile lor în calitate de salariaţi plătiţi din bugetul de statşi nu de organizarea efectivă a cultului religios.

În schimb, interdicţia de a-şi putea apăra drepturile în faţa instanţele judecătoreşti prevăzute de lege este de natură a încălca dispoziţiile constituţionale potrivit cărora „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (art. 126). Acordându-se dreptul organelor ierarhice superioare religioase de a soluţiona litigiile referitoare la drepturile clericilor şi la eventualele lor contestaţii privind sancţiunile disciplinare vizează substituirea instanţelor judecătoreşti cu instanţe extraordinare cu caracter religios, încălcându-se astfel alin. (5) din art. 126 din Constituţie ce prevede interdicţia înfiinţării unor astfel de instanţe.

Prin urmare, Guvernul susţine  că motivele de neconstituţionalitate invocate sunt nefondate  solicitând respingerea lor, deoarece textele invocate nu se opun niciunei dispoziţii constituţionale şi că, din contră, omiterea acestor dispoziţii ar putea conduce la grave încălcări ale textului constituţional.

III. Legea ce face obiectul controlului de constituţionalitate mai prevede şi instituirea unei taxe speciale asupra jocurilor de noroc, taxă ce urmează a fi folosită pentru acordarea de bonusuri clerului pentru marile sărbători religioase.

Referitor la această dispoziţie, Guvernul se va raporta la textele contituţionale ce consacră libertatea economică (art. 45), restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art. 53), obligaţia de a contribui la cheltuielile publice (art. 56), precum şi la libera concurenţă (art. 135).

Astfel, în ceea ce priveşte instituirea unei taxe speciale asupra jocurilor de noroc, există obiecţii potrivit cărora aceasta ar putea afecta libertatea economică reglementatată de art. 45 din Constituţie, precum şi libera concurenţă, menţionata la art. 135. Se constată faptul că cele două principii constituţionale sunt de natură a favoriza o economie de piaţă în care să fie stimulată libera iniţiativa, inovaţia şi concurenţa. Prin aceste măsuri, întreprinzătorii sunt încurajaţi să investească în activităţi cu caracter lucrativ şi care au ca finalitate obţinerea de profit, principala sursa de venit într-o societate capitalistă. Prin urmare, acest postulat, anume obţinerea de profituri substanţiale, reprezintă o pârghie esenţială în activitatea economică ce determină comportamentul eficientşi diminuarea risipei. Totuşi, cele două principii liberale, libertatea economică şi libera concurenţă, nu presupun exercitarea activităţii economice în mod discreţionar, ci, din contră, cele două libertăţi se exercită „în condiţiile legii”şi cu respectarea unor dispoziţii legale. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a acestor libertăţii economice, aşa cum se întâmplă şi în cazul liberei concurenţe. În acest mod, statul poate interveni în buna desfășurare a activității economice prin elaborarea legislației, fără a încălca libertatea decizională a antreprinzătorilor. Astfel, instituirea taxei asupra jocurilor de noroc, măsură de natură a limita comercializarea acestora, nu reprezintă o încălcare a celor două drepturi liberale consacrate de Constituție, libertatea economică și libera concurență.

Referitor la obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice prevăzute la art. 56, legea fundamentală prevede că „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.” Din această dispoziţie, se constată faptul că obligaţia cetăţenilor de a presta contribuţii financiare este în legătură cu cheltuielile înregistrate la bugetul de stat, aceştia având rolul de a contribui pentru sporirea veniturilor care să egaleze cheltuielile şi astfel să se atingă echilibrul bugetar ce asigură stabilitatea economică, necesară unei societăţi prospere. Prin urmare, obligaţia cetăţenilor are ca finalitate bunăstarea societăţii şi o bună redistribuire a veniturilor, iar legiuitorul dispune de competenţa de a stabili în mod concret contribuţiile financiare obligatorii.

Având în vedere că serviciile religioase sunt prestate de către clerici, ale căror salarii sunt acordate de la bugetul de stat, nu există niciun motiv pentru care legiuitorului să-i fie interzisă instituirea unor contribuţii pentru a constitui fondul necesar remunerării acestora. În consecinţă, efectuarea unor cheltuieli ocazionate de plata personalului clerical şi neclerical al cultelor religioase, precum şi de oficializarea slujbelor religioase conduce la dezechilibrarea balanţei bugetului, prin creşterea datoriei publice. O parte din aceste cheltuieli publice sunt acoperite din contribuţiile financiare care intră în obligaţia preoţilor prin impozite directe percepute asupra venitului acestora, însă ele nu sunt suficiente pentru a reechilibra balanţa bugetului de stat. Astfel, crearea acestor bonusuri destinate desfăşurării slujbelor religioase este de natură a facilita echilibrul bugetar, acoperind cheltuielile ocazionate în folosul cetăţenilor, anume pentru prestarea serviciilor religioase.

În ceea ce priveşte posibilitatea ca taxa instituită asupra jocurilor de noroc să fie o măsură contrară art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că articolul constituţional nu se aplică în speţă deoarece nu este vorba de niciun drept fundamental care să facă obiectul unei restrângeri, conform Deciziei 1344/2011 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc.

De altfel, trebuie luată în considerare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în domeniul libertăţii de a presta servicii, prevăzut în art. 49 din Carta europeana a drepturilor omului. Astfel, prin hotărârea din 3 iunie 2010, pronunţată în Cauza C-258/08, Ladbrokes Betting & Gaming Ltd, Ladbrokes International Ltd contra Stichtingde Nationale Sporttotalisator, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi-a reconfirmat jurisprudenţa potrivit căreia, în domeniul reglementării jocurilor de noroc, statele membre dispun de o marjă foarte largă de apreciere. Mai mult, în vederea limitării dependenţei de jocurile de noroc şi a prevenirii fraudei, Curtea a fixat o serie de criterii care trebuie îndeplinite de legislaţia naţională pentru a putea fi organizate jocurile de noroc într-un stat. Astfel, s-a stabilit că obiectivul principal urmărit de reglementarea naţională trebuie să fie lupta împotriva criminalităţii, fiind necesară protecţia consumatorilor de jocuri de noroc împotriva fraudelor săvârşite de operatori. Prin urmare, pentru a fi compatibilă cu dreptul comunitar, legislaţia naţională trebuie să prevadă limite concrete privind atât furnizarea de activităţi care să includă jocurile de noroc, cât şi consumarea unor astfel de activităţi de divertisment. Se stabileşte că statele membre sunt libere să hotărască, potrivit propriei scări de valori, care sunt obiectivele politicii lor în materie de jocuri de noroc şi, eventual, să definească cu precizie nivelul de protecţie urmărit.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, mai precis în decizia nr. 38070/97 Wolfhard KOOP-AUTOMATEN GOLDENE 7 GmbH & Co. KG contra Germaniei, Curtea stabileşte că instituirea unor taxe privind jocurile de noroc trebuie realizată în conformitate cu principiul „securităţii plăţii taxelor”, regulă conţinută de alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1. Alineatul rezervă statelor contractante, în mod explicit, dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a asigura plata impozitelor. De asemenea, Curtea a statuat că “importanţa pe care autorii Convenţiei anexate privitoare la acest aspect al celui de-al doilea alineat din articolul 1 poate fi dedusă din faptul că, în măsura în care textul propus nu conţine astfel de referinţe explicite la impozite, ea este înţeleasă ca rezerva de putere a statelor” ce constă în competenţa de a emite orice legi fiscale care sunt considerate de dorit, cu condiţia ca măsurile în acest domeniu să nu conducă la confiscarea arbitrară.

În consecinţă, Guvernul apreciază ca fiind constituţională dispoziţia legală analizată privind instituirea unei taxe speciale asupra jocurilor de noroc ce urmează a fi folosită pentru acordarea de bonusuri clerului pentru marile sărbători religioase.

1. Legea mai prevede şiposibilitatea clerului de a afişa pe site-urile instituţiilor religioase numele persoanelor care nu obişnuiesc să se implice, prin contribuţii financiare sau echivalente, la bunul mers al instituţiei religioase respective, deşi participă la serviciile religioase. În formularea punctului său de vedere, Guvernul va analiza această prevedere prin raportare laart. 26 privind dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, art. 29 privind libertatea conştiinţei, art. 56 privind obligaţia de a contribui la cheltuielile publice şi art. 53 privind restrângerea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale din Constituție.

În speţă, trebuie să se aibă în vedere un just echilibru între asigurarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, ceea ce ţine de interesul privat, şi necesitatea existenţei uneicontribuţii la cheltuielile publice, ceea ce revelă interesul public.

În ceea ce priveşte obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice, art. 56 alin. (1) din Constituţie prevede că „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice”. În cazul de faţă, legea se referă la contribuţia pentru prestarea unor servicii religioase, ceea ce îşi găseşte expresia într-o justă contraprestaţie pentru un serviciu public ce îi este furnizat cetăţeanului. De asemenea, în alin. (3) al aceluiaşi articol constituţional se precizează că „orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale”. Se observă astfel că acest articol nu ar fi încălcat deoarece legea de faţă menţionează expres, prin sintagma „contribuţii financiare sau echivalente”, obligaţia ce le revine celor care „participă la serviciile religioase”. În cazul în care se pune problema neclarităţii textului de lege prin expresia „sau echivalente”, această critică nu poate fi reţinută, întrucât intră în competenţa cultelor religioase să reglementeze care ar putea fi celelalte forme sub care pot fi colectate contribuţiile pentru serviciile religioase, conform statulelor proprii şi în acord cu principiul autonomiei cultelor religioase [art 29 alin. (3) ].

Legiuitorul a considerat că, în cazul în care cetăţeanul beneficiază de un anumit serviciu public, în cazul de faţă, de un serviciu religios, el este obligat să achite o contraprestaţie ce îşi găseşte expresia în „contribuţii financiare sau echivalente”. Astfel, pentru ca obligaţia menţionată să fie un principiu funcţionabil, ea trebuie să fie dotată cu un caracter coercitiv, lucru care poate fi realizat numai prin instituirea unei sancţiuni reale. De aceea, posibilitatea cultelor religioase de a publica pe site-urile acestora numele persoanelor care nu prestează contribuţii financiare sau echivalente, deşi participa la serviciile religioase reprezintă sancţiunea instituită pentru a se asigura executarea obligaţiei pecuniare.

Sancţiunea prevăzută de legiuitor este una proporţională cu fapta pentru care este prevăzută, în măsura în care restrângerea exerciţiului dreptului la viaţă intimă, familială şi privată este în acord cu prevederile art. 53şi este în acord cu justul echilibru dintre interesul privat şi interesul public. Se constată astfel că restrângerea exerciţiului dreptului menţionat este dispusă prin lege şi că se impune pentru asigurarea ordinii şi a moralei publice, întrucât este legal ca, pentru orice serviciu de care o persoană beneficiază, aceasta să fie obligată să achite o contraprestaţie, iar, în caz contrar, să suporte o sancţiune. Având în vedere cele menţionate, se poate considera că măsura este proporţională cu situaţia care a determinat-o întrucât ea presupune publicarea doar a numelui persoanelor care nu contribuie financiar şi nu include publicarea altor informaţii ce ţin de sfera vieţii private. De asemenea, măsura este aplicată nediscriminatoriu, fiindcă sancţiunea se aplică tuturor celor care se află în aceeaşi situaţie determinată obiectiv, anume tuturor celor care, deşi participă la serviciile religioase, nu îşi îndeplinesc obligaţia de a presta contribuţii financiare. Totodată, măsura nu aduce atingere exercitării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, ci ea este o modalitate prin care legea acţionează pentru a conserva şi a promova valorile fundamentale ale societăţii. Astfel, se promovează o conduită-tip ce se doreşte a fi perpetuată în timp, anume principiul bunei-credinţe ce îşi găseşte expresia aici prin achitarea unei contraprestaţii pentru utilizarea unui serviciu public. Rezultă astfel concluzia că măsura prin care se dispune restrângerea exerciţiului acestui drept este una necesară într-o societate democratică, luându-se în considerare că aceasta vizează asigurarea interesului public prin conservarea unor valori fundamentale, fără ca acest lucru să aducă atingere interesului privat care poate fi în continuare realizat, prin conformarea la principiul bunei-credinţe.

De asemenea, obligaţia la plata unor contribuţii financiare pentru serviciile religioase este justă în măsura în care ea îi vizează numai pe beneficiarii unor astfel de servicii şi nu pe toţi cetăţenii. În acest fel, libertatea conştiinţei consacrată de art. 29 din Constituţie este asigurată în continuare, deoarece nicio persoană nu va fi constrânsă să adere la o anumită credinţă religioasă, ci obligaţia contraprestaţiei intervine numai pentru cei care, din proprie iniţiativă, doresc să beneficieze de serviciile religioase. Totodată, contribuţia financiară nu poate fi considerată o îngrădire a libertăţii religioase, componentă a libertăţii conştiinţei, deoarece orice persoană este liberă să adopte orice credinţă religioasă doreşte sau să nu adopte niciuna, obligaţia financiară intervenind din raţiuni practice, în sensul în care serviciile religioase sunt prestate de clerici şi, pentru ca acest lucru să poată avea loc, ei trebuie să beneficieze de fonduri.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prinDecizia nr. 141/2011 Wasmuth contra Germaniei, s-a constatat neviolarea art. 9 privind libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei, precum şi a art. 8 privind dreptul la respectul pentru viaţă intimă şi familială. În speţă, Curtea a trebuit să determine justul echilibru dintre dreptul bisericilor şi al societăţilor religioase de a percepe taxe religioase şi dreptul reclamantului (dl. Wasmuth) de a nu-şi declara religia, conform principiului libertăţii religiei.

Curtea a fost de acord cu Guvernul german că referirea la cardurile de taxare, aflate în discuţie, erau doar de o valoare informativă limitată în ceea ce priveşte convingerea religioasă şi filosofică, întrucât ele indică autorităţilor fiscale persoanele care nu aparţin bisericilor sau societăţilor religioase autorizate să perceapă taxe religioase în Bavaria.  În ceea ce priveşte acuzaţia reclamantului că prin furnizarea informaţiilor cerute, persoanele respective contribuie la buna funcţionare a sistemului de taxe religioase şi astfel, în mod indirect, susţin poziţia bisericilor pe care o resping, Curtea a dispus că participarea în sistem este minimă şi că ea serveşte în mod precis pentru a evita plata pe nedrept a acestor taxe. Mai mult, Curtea a admis că nu există niciun standard european în materia fondurilor destinate bisericilor şi grupurilor religioase, motiv pentru care artrebui să fie legat de istoria şi tradiţia fiecărei ţări în parte.

Cu referire la art. 8, Curtea a statuat în sensul în care colectarea, stocarea şi transferul datelor referitoare la viaţa privată a individului, ce afectează dreptul la viaţă intimă şi familială, au interferenţă cu obligaţia reclamantului. Totuşi, în vederea celor menţionate cu privire la art. 9 referitor la libertatea conştiinţei şi a gândirii religioase, interferenţa este în acord cu legea şi este proporţională cu scopul legitim pentru care a fost implementată.

Luând în considerare toate argumentele menţionate anterior, Guvernul se pronunţă în vederea susţinerii caracterului constituţional al articolului analizat din prezenta lege. Astfel, posibilitatea clerului de a afişa pe site-urile instituţiilor religioase numele persoanelor care nu obişnuiesc să se implice, prin contribuţii financiare sau echivalente, la bunul mers al instituţiei religioase respective, deşi participă la serviciile religioase nu contravine niciunei prevederi din Constituţie.

1. Legea ce face obiectul controlului de constituţionalitate prevedeobligaţia pentru clericii cultelor religioase de a contribui la combaterea criminalităţii, prin completarea unor chestionare cu privire la rata criminalităţii din raza teritorială a unităţii de cultîn cadrul căruia activează (date referitoare la tipul de infracţiuni de care au luat la cunoştinţă, mediul social din care provin infractorii, vârsta medie, tendinţe de îndreptare, etc.). În vederea stabilirii caracterului constituţional al articolului legal sus-menţionat, Guvernul se va raporta laart. 26 privind dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, la art. 29 privind libertatea conştiinţei, art.53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi şi la art. 131 privind rolul Ministerului Public.

Prin prezenta lege, se constată că obligaţia prevăzută pentru clerici de a contribui la combaterea criminalităţii trebuie analizată împreună cu dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, precum şi libertatea conştiinţei, din prisma posibilităţii restrângerii exerciţiului acestor drepturi, cu respectarea condiţiilor menţionate la art. 53 din Constituţie.

În ceea ce priveşte principiul autonomiei cultelor religioase enunţat la art. 29 alin. (3), „cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii”, acest lucru nu exclude obligaţia clericilor de a se supune normelor de drept comun. Statule proprii cultelor religioase sunt referitoare la modul de organizare şi desfăşurare a activităţilor cu caracter religios. În schimb, în ceea ce priveşte materia penală, aceasta este reglementată de norme juridice, ce se diferenţiază de celelalte tipuri de norme sociale prin caracterul general-obligatoriu şi prin existenţa unei coerciţii reale datorate sancţiunii aplicabile în cazul nerespectării lor. Prin instituirea obligaţiei clericilor de a contribui la combaterea criminalităţii, se constată că norma instituită relevă caracterul penal al reglementării şi, în consecinţă, ea nu poate fi integrată în normele din cadrul statutelor proprii organizării autonome a cultelor religioase. Completarea chestionarelor nu îngrădeşte cu nimic realizarea activităţilor cu caracter religios, ci reprezintă o obligaţie în afara serviciului, chiar dacă este în legătură cu informaţiile privitoare la acesta. Prin instituirea acestei obligaţii, preoţii sunt asimilaţi tuturor celorlalti cetăţeni, primind obligaţii cetăţeneşti prin care ei contribuie la bunăstarea societăţii. Se constată astfel că nu poate fi vorba de restrângerea exerciţiului unui drept (în speță, libertatea religioasă) întrucât combaterea criminalităţii nu ţine de exercitarea profesiei din cadrul cultelor religioase.

Referitor la respectarea dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, menționat la art. 26 din Constituție, trebuie să se analizeze în ce constă contribuţia clericilor la combaterea criminalităţii şi în ce măsură acest lucru încalcă dreptul menţionat. Se constată astfel că legea prevede contribuţia clericilor prin completarea unor chestionare cu privire la rata criminalităţii din raza teritorială a unităţii de cult în cadrul căruia activează. Aceste chestionare trebuie să conţină date referitoare la tipul de infracţiuni de care au luat la cunoştinţă, mediul social din care provin infractorii, vârsta medie, tendinţe de îndreptare, etc. Din aceste precizări rezultă că preoţii nu trebuie să denunţe efectiv o persoană, întrucât chestionarele menţionate au un caracter anonim, astfel că nu se încalcă dreptul la viaţă intimă, familială şi privată consacrat de art. 26 din Constituţie, deoarece acestea sunt sub forma unor sondaje destinate a coordona activitatea organelor de anchetă. În acest fel, autorităţile publice ce au ca atribuţii efectuarea cercetărilor penale vor cunoaşte care sunt acele zone cu un grad de periculozitate sporit şi în ce domenii se manifestă, fără a aduce vreun impediment valorificării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată. Totodată, se constată că implicarea clericilor în combaterea criminalităţii prin completarea acestor chestionare cu caracter anonim, cu scopul doar de a îndruma organele de cercetare penală nu implică restrângerea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată.

De asemenea, referitor la susţinerea că prin dispoziţia legală analizată se face referire la o formă de implicare a clericilor în activitatea de cercetare penală, Guvernul susţine că textul constituţional prevede la alin. (3) al art. 131 referitor la rolul Ministerului Public că „parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii”. Din acest articol din Constituţie reiese că parchetele sunt responsabile de cercetarea penalăși supraveghează această activitate, dar în exercitarea ei sunt implicate mai multe autorităţi publice. De aceea, în ceea ce privește implicarea clericilor prin completarea chestionarelor ce au ca scop combaterea criminalităţii,Guvernul apreciază că nu contravine Constituţiei.

În concluzie, Guvernul solicită respingereaacestui motiv de neconstituționalitate, întrucât el nu se opune niciunei dispoziţii din Legea fundamentală. Astfel, articolul ce prevede obligaţia pentru clericii cultelor religioase de a contribui la combaterea criminalităţii, prin completarea unor chestionare cu privire la rata criminalităţii din raza teritorială a unităţii de cult în cadrul căruia activează (date referitoare la tipul de infracţiuni de care au luat la cunoştinţă, mediul social din care provin infractorii, vârsta medie, tendinţe de îndreptare, etc.) este constituţional.

1. Este prevăzută, de asemenea,dispoziția legală conform căreia existăobligaţia statului român, împreună cu alte state ortodoxe, de a face demersurile necesare pentru revendicarea catedralei Sf. Sofia din Istanbul de la statul turc şi redarea sa cultului ortodox. Ca urmare a efectuării procesului legislativ a cărei etapă o reprezintă discutarea propunerilor sau a proiectelor de lege (ca în cazul de faţă) în forul decizional al Parlamentului, constituit din cele două Camere, Guvernul urmeaza să-şi formuleze punctul de vedere asupra formei finale a legii adoptate de Parlament. În considerarea acestei din urmă dispoziţii, Guvernul a înţeles să se raporteze atât la prevederile constituţionale privindrelaţiile internaţionale (art. 10)şi la cele privind corelația dintre dreptul internaţional şi dreptul intern (art. 11), cât şi la prevederile de drept internaţional.

În primul rând, Constituţia României reglementează cadrul general în care trebuie să se desfăşoare relaţiile internaţionale dintre statul român şi celelalte state. Astfel, în primul Titlu al Constituţiei, denumit „Principii generale”, art. 10 consacră relaţiile internaţionale, dispunând că „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional”. Astfel, prin „relaţii paşnice” se înţeleg acele relaţii economice şi diplomatice ce exclud războiul ca formă de rezolvare a litigiilor dintre state, incluzând, în schimb, cooperarea şi rezolvarea diferendelor pe cale amiabilă. Este evidenţiată necesitatea unor „relaţii de bună vecinătate”, de unde rezultă că statul român este interesat, mai ales, de păstrarea unor relaţii favorabile cu statele apropiate din punct de vedere geografic. Aceste relaţii trebuie „întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional”, dintre care, un prim act ce enunţă astfel de principii sub egida cărora se desfăşoară relaţiile diplomatice contemporane este reprezentat de Carta Naţiunilor Unite din 1945, care pune bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite. Deşi dorinţa României de a face parte din Organizaţia Naţiunilor Unite a fost exprimată oficial încă din 1946, Adunarea generală a ONU a decis mai târziu, la 14 decembrie 1955, prin rezoluţia A/RES/995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state. Prin aderarea României la ONU, statul român se obligă să respecte principiile enunţate de Carta Naţiunilor Unite, dintre care, în Cap. 1 art. 1 alin (2) se prevede că statele se obligă „să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale”. Or, demersurile ce ar trebui să fie realizate, împreună cu celelalte state ortodoxe, pentru revendicarea Bisericii Sf. Sofia din Istanbul contravine dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, întrucât ele presupun întervenţia unei forţe exterioare care să constrângă poporul turc să accepte o măsură discreţionară din partea statelor ortodoxe. Astfel, orice încercare de a consolida pacea mondială este ineficientă dacă popoarele nu pot întreţine relaţii mutuale de pe poziţii de egalitate.

Un acord internaţional cu o deosebită importanţă este şi Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, elaborat la Helsinki la 1 august 1975 care, la litera A. intitulată „Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante”, primul capitol este destinat consacrării „egalităţii suverane şi respectării drepturilor inerente suveranităţii”. Dispoziţia internaţională menţionată se enunţă astfel: „statele participante îşi vor respecta fiecare egalitatea suverană şi individualitatea celuilalt, precum şi toate drepturile inerente suveranităţii şi pe care le cuprinde suveranitatea lor, între care în special dreptul fiecărui stat la egalitate juridică, la integritate teritorială, la libertate şi independenţă politică”. Se constată că principiul respectării integrităţii teritoriale este indisolubil legat de principiul respectării suveranităţii altor state.

Acest lucru se explică din prisma faptului că suveranitatea de stat se compune din două elemente, unul ce relevă dreptul statelor de a acţiona liber pe plan intern, denumit supremaţie, iar celălalt ce relevă dreptul statelor de a acţiona liber pe plan extern, denumit independenţă. Un stat este independent doar atunci când el poate avea relaţii în mod liber cu orice stat, cu respectarea prevederilor internaţionale, putând încheia pacte, acorduri şi tratate. Pentru a dispune de supremaţie, statul trebuie să se poată opune oricărei forţe exterioare care s-ar putea implica în treburile sale interne. Principiul intergrităţii teritoriale ţine atât de independenţă, întrucât pentru a fi independent, statul trebuie să se bucure de un teritoriu propriu, cât şi de supremaţie pentru că, pentru a-şi elabora propriile norme juridice, el trebuie să le poată aplica asupra întregului teritoriu.

Dispoziţia legală prin care se cere statului turc, printr-o prevedere din legislaţia română, să permită statelor ortodoxe să demareze procedura necesară revendicării Bisericii Sf. Sofia este de natură a încălca supremaţia Turciei, întrucât ea presupune că legislaţia română să fie superioară celei a statului turc.Or, numai legislaţia internaţională, precum legislația CEDO, ori alte pacte internaţionale pot fi superioare dreptului intern, dacă statele au convenit în acest sens, dar nu şi legislaţia unui stat faţă de legislaţia altui stat.

De asemenea, prin solicitarea unei porţiuni din teritoriul statului turc, fie aceasta reprezentată doar deteritoriul pe care se află un edificiu cultural reprezentativ pentru un cult religios cu o istorie semnificativă, reprezintă o modalitatate prin care se încalcă independenţa Turciei, fapt ce nu poate fi în acord nici cu tratatele internaţionale şi nici cu prevederile art. 10 din Constituţia României.

În al doilea rând, Legea fundamentală română reglementează corelaţia dintre dreptul  internaţional şi dreptul intern în art. 11 ce prevede că „statul român se obligă să îndeplineascăîntocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”. În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că România a încheiat cu Turcia un Tratat de prietenie, bună vecinătate şi cooperare, ratificat în dreptul intern prin Legea 33/1992, care, la art. 1 menţionează că: „România şi Republica Turcia, denumite în continuare părţi, îşi reafirmă hotărîrea de a dezvolta relaţiile lor pe bază de încredere, cooperare şi avantaj reciproc şi în conformitate cu principiile respectării, una faţă de alta, a independenţei politice, suveranităţii şi integrităţii teritoriale, neamestecului în treburile interne, egalităţii în drepturi şi respectului pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.” Se constată reafirmarea principiului independenţeişi cel al integrităţii teritoriale, principii ce ar fi încălcate de prevederea legală în speţă, încălcându-se totodată şi dispoziţiile constituţionale referitoare la corelaţia dreptului internaţional cu cel intern.

În concluzie, Guvernul susţine că, având în vedere cele menţionate mai sus, o astfel de prevedere legală ce presupune obligaţia statului român, împreună cu alte state ortodoxe, de a face demersurile necesare pentru revendicarea catedralei Sf. Sofia din Istanbul de la statul turc şi redarea sa cultului ortodox este neconstituţională. Mai mult, emiterea unei astfel de dispoziţii comportă riscul de a deteriora relaţiile amicale dintre România şi Turcia, ceea ce nu este de dorit, în condiţiile în care Constituţia României promovează ca scop naţional dezvoltarea relaţiilor paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, a relaţiilor de bună vecinătate.

În încheiere, Guvernul arată că legea ce face obiectul controlului de constituţionalitate este conformă cu Constituţia în parte, în măsura în care, cu excepţia ultimei dispoziţii analizate, ea cuprinde numai prevederi în acord cu Legea fundamentală.

În plus, în formularea punctului său de vedere, Guvernul apreciază că nu este de competența Curții Constituționale a României să se pronunțe asupra unei probleme ce ține de dreptul internațional public și că, prin soluționarea unui astfel de litigiu, ea și-ar depăși competențele stabilite de textul constituțional. În acest caz, acest diferend se poate rezolva pe calea dreptului international public fie prinmijloace politico-diplomatice, fie pe calea jurisdicţională prin arbitrajul internaţional sau printr-o acţiune soluţionată de către Curtea Internaţională de Justiţie ori a unei alte curți internaționale, care să fie competentă a se pronunța în probleme teritoriale ce țin de relațiile dintre state.

PLEDOARIE  – PRESEDINTELE ROMANIEI

Legea cultelor religioase

            Onorata Curte,

            Domnule Președinte,

            In temeiul art. 146 lit. a) din Constituția României si al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si funcționarea Curții Constituționale, republicata, cu modificările si completările ulterioare, formulez următoarea sesizare de neconstituționalitate asupra legii cultelor religioase, adoptate de Parlament la data de 15 aprilie 2014. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 77 din Constituția României, înainte de promulgare, Președintele României poate solicita verificarea constituționalității legii.

1. In opinia noastră, articolul prin care se prevede ca preoții pot refuza oficierea casatoriei religioase pe motive de conștiința, chiar daca s-ar îndeplini cerințele legale, contravine art.29, (1) din Constituție, prin care se instituie calibertatea credințelor religioase nu poate fi îngrădita sub nicio forma. Ritualul casatoriei fiind o forma de manifestare a credinței, putem obiecta, susținând neconstituționalitatea prevederii si, de asemenea, neconcordanta sa cu CEDO, care statuează in art. 9 ca ,,orice persoana are dreptul de a-si manifesta religia sau convingerea in mod individual sau colectiv, prin practici si îndeplinirea ritualurilor’’ si cu art.18 din Declarația Universala a Drepturilor Omului: ,,Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiința si religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea, singur sau împreuna cu alții, atât in mod public, cit si privat, prin invatatura, practici religioase, cult si îndeplinirea riturilor’’.

            Articolul considerat drept neconstituțional instituie, de asemenea, obligația pentru preoții aceluiași cult de a refuza la rândul lor sa oficieze o casatorie religioasa respinsa, in prealabil, de către un alt preot, pe motive de conștiința. Așadar, se impune o sancțiune prin care sotii in cauza nu mai au dreptul sa se căsătoreasca religios, după obiceiurile si practicile cultului la care au aderat. Constituția României nu impune obligativitatea îndeplinirii ritualului religios al casatoriei, fiind suficienta casatoria civila care produce efecte juridice, garantându-se in același timp libertatea de conștiința si libertatea religioasa, fiecare fiind liber sa opteze pentru casatoria religioasa, dar aceasta numai după încheierea casatoriei civile. Articolul 48 din Constituție precizează la alin. 2: ,,Condițiile de încheiere, de desfacere si de nulitate a casatoriei se stabilesc prin lege. Casatoria religioasa poate fi celebrata numai după casatoria civila.” Astfel, statul asigura posibilitatea soților ca, după ce au îndeplinit cerințele juridice pentru a le fi recunoscuta legal casatoria, sa se poată adresa unei instituții religioase, in vederea sacralizării uniunii lor spirituale. Tocmai pentru ca statul oferă garanțiile necesare pentru asigurarea libertatii de conștiința a soților, nu este constituțional ca legiuitorul sa instituie norme generale si obligatorii prin care sa se restrângă abuziv exercițiul acestei libertati. De asemenea, se incalca autonomia cultelor religioase, prevăzuta la art. 29, alin.5 din Constituție, deoarece statul instituie ca preoții sa adopte o poziție unica in ceea ce privește exercitarea unui ritual specific cultului, ceea ce înseamnă o imixtiune evidenta a statului laic in cadrul autoritatii religioase, singura autoritate ce poate decide cu privire la instituirea regulilor religioase si practicarea ritualurilor.

            In cazul de fata, legiuitorul nu suprima dreptul la casatorie religioasa, dar restrângerea exercițiului acestuia nu este proporționala si contravine art.53, alin.2 din Constituție: ,,Restrângerea poate fi dispusa numai daca este necesara într-o societate democratica. Măsura trebuie să fie proporţionala cu situaţia care a determinat-o, sa fie aplicata in mod nediscriminatoriu şi fara a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertatii’’. Articolul incalca si dispoziția CEDO din art.9, alin(2), prin care se precizează ca ,,libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, intr-o societate democratica, constituie masuri necesare pentru siguranța publica, protecția ordinii, a sanatatii, a drepturilor si libertatilor altora’’. Decizia personala a unui preot, luata in baza dictamenului conștiinței, nu ar trebui sa atragă obligația tuturor preoților cultului respectiv de a nu oficia casatoria. Soții in cauza trebuie sa beneficieze de libertatea de a se îndrepta către un alt preot, care nu este ținut de decizia precedenta. Aceasta atitudine îndreptata împotriva practicanților unui cult, ii poate alunga, determinându-i sa adopte o alta religie care sa le permita casatoria religioasa, ceea ce ar însemna ca se incalca art. 29, (1): ,,Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale’’.

            Manifestarea libertatii de conștiința si religie consta atât in a nu fi împiedicat, de către stat sau de orice alta persoana, de a acționa prin acte exterioare, precum actele de cult, invatamant, practici, in funcție de conștiința sau religia sa, cat si de a nu fi constrâns de a acționa împotriva conștiinței sau religiei sale. Atingerile aduse libertatii pozitive afectează doar manifestarea exterioara a convingerii, pe când atingerea adusa libertatii negative atinge convingerea insasi. De aceea, am putea admite ca prin aceasta restrângere se protejează libertatea de conștiința a preotului, fiind o măsura necesara intr-o societate democratica. Cu toate acestea, legiuitorul introduce o dispoziție prin care se incalca principiul proportionalitatii, evocat de art.53, alin(2), in sensul ca refuzul unui preot nu trebuie sa joace rolul unei norme generale si obligatorii. Se creează, astfel, un conflict intre libertati, cea a preotului determinând suprimarea libertatii soților, fapt contrar dispoziției art.29, (2), care instituie principiul tolerantei: ,,Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc’’. Inclusiv Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in jurisprudența sa, admite ca rolul autoritatilor in asemenea împrejurări nu este de a înlătura cauza tensiunilor prin eliminarea pluralismului convingerilor, prin prevalenta libertatii conștiinței a unui individ fata de celalalt, ci de a asigura toleranta si respectul reciproc (Leila Sahin contra Turciei).

            Curtea Europeana a Drepturilor Omului recunoaște si aproba marja de apreciere de care dispun autoritățile statale, dar invoca la rândul ei, in cauza Windgrove contra Regatului Unit, principiul proportionalitatii si necesitatea imperioasa intr-o societate democratica. Principiul proportionalitatii măsurii dictate de către autoritățile naționale cu scopul legitim si urmărit a fost nerespectat, si, ca atare, sancționat de Curte in cauza Manoussakis si alții contra Greciei. In fapt, reclamanții, martori ai lui Iehova, au fost condamnați pentru a fi creat si folosit o casa de rugăciune fara autorizația ministrului educației naționale si al cultelor. Dreptul la libertatea religioasa, așa cum îl percepe Convenția, exclude orice apreciere din partea statului asupra legitimității credințelor religioase sau asupra modalităților de exprimare a acestora. Curtea a estimat ca sistemul de autorizare nu concorda cu art.9 din CEDO, decât in măsura in care el urmărește sa asigure un control al ministrului asupra întrunirii condițiilor formale. In cazul de fata, deși ingerința statului este prevăzuta de lege si vizează un scop legitim, in speța, protejarea ordinii, aceasta nu poate fi considerata proporționala cu scopul legitim urmărit, deoarece libertatea religioasa a petiționarilor a fost profund afectata. Aplicând aceasta analiza in cauza noastră, putem observa ca, pe de-o parte, condiția legala a imixtiunii a fost respectata, scopul ei este legitim atât timp cat vizează apărarea libertatii de conștiința a preotului, dar nu poate fi reținuta drept proporționala, din moment ce se limitează, in mod abuziv, exercițiul libertatii de conștiința a soților.

            Examinând legislațiile altor state europene, putem constata ca legiuitorul danez a adoptat, in 2012, o lege de abilitare a unei ordonanțe guvernamentale privind dreptul persoanelor de același sex de a se casatori religios in cadrul Bisericii luterane. Legislația nu obliga preoții sa căsătoreasca cuplurile homosexuale, aceștia putând refuza oficierea casatoriei religioase pe motive de conștiința. Legea însa le cere episcopilor locali sa găsească un înlocuitor preotului care refuza, astfel incat casatoria sa aibă loc in cadrul aceluiași cult religios si aceleiași parohii, pentru a se evita incalcarea libertatii pozitive de constiinta a sotilor, in favoarea libertatii pozitive a preotului. Aceasta măsura a legiuitorului danez respecta prevederile art.9, alin.2 din Convenție, principiul proportionalitatii si garantează libertatea la casatoria religioasa.

            De asemenea, se poate face o paralela la situația medicilor, care beneficiază de dreptul la obiecție pe motive de conștiințe, in virtutea Rezoluţiei 1763/2010 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Refuzul personalului medical de a practica sau asista o întrerupere de sarcină la cerere este una dintre cele mai des întâlnite situaţii conflictuale între drepturile medicului şi cele ale pacientului. Contradicţia între solicitarea pacientului şi principiile religioase sau morale ale personalului medical nu trebuie sa aibă drept soluționare incalcarea libertatii de conștiința a unuia dintre ei, in rezoluție fiind precizat ca Adunarea Parlamentară subliniază nevoia de exprimare a dreptului la obiecţia pe motive de conştiinţă, împreună cu responsabilitatea statului de a asigura accesul în timp util a pacienţilor la îngrijire medicală legală. Revenind la speța noastră, trebuie sa fie asigurata libertatea cetățeanului de a se adresa unui alt preot pentru exercitarea dreptului sau la casatorie religioasa.

            In plus, legea nu respecta cerințele de tehnica legislativa, fiind imprevizibila. In jurisprudența Curții Constituționale s-a constat ca destinatarii normei juridice trebuie sa aibă o reprezentare clara a normei juridice aplicate, astfel incat sa isi adapteze conduita si sa prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea acestora. In acest sens este si jurisprudența Curții Europe a Drepturilor Omului care, de exemplu, in cauza Rotaru contra României, 2000 a stabilit ca “o norma este previzibila numai atunci când este redactata cu suficienta precizie, in așa fel incat sa permită oricărei persoane sa isi corecteze conduita”. De asemenea, in cauza Sunday Times contra Regatului Unit, 1979, a decis că “[…] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat.” Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă. Astfel, Curtea a constatat că reglementarea criticată prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Astfel, o persoana a cărei casatorie este susceptibila de a fi refuzata nu știe ca se afla in ipoteza acestei norme, nu poate sa-si adapteze conduita la condițiile normei.

2. In ceea ce privește articolul legii cultelor religioase, prin care se prevede ca membrii clerului se pot organiza in sindicate pentru a-si putea apăra drepturile in fata organelor ierarhice superioare, cu drept de a contesta eventualele decizii in fata instanțelor judecătorești, consideram ca este profund neconstituționala, deoarece incalca art. 29, (3) si (5), prin care se consacra autonomia instituțiilor religioase fata de stat: (3)Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii; (5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia. Așadar, autonomia religioasa, definita ca dreptul natural al Bisericii de a stabili unilateral normele doctrinare, clericale şi judiciare specifice naturii sale şi de a se autoguverna prin acestea, în mod independent faţă de stat, presupune ca sunt lăsate la latitudinea instituțiilor religioase stabilirea unor reglementări specifice în ce priveşte atât organizarea şi funcţionarea lor, cât şi stabilirea unor reguli proprii de judecată în ce priveşte răspunderea disciplinară internă. Aceasta şi datorită naturii speciale a abaterilor şi delictelor disciplinare, a pedepselor şi a iertărilor pe care, în speţă, nu le pot aplica instanţele de drept comun.

            Putem constata ca, in jurisprudența sa, si in special in Decizia 448/2011, Curtea Constituționala a statuat ca instanţele de judecată nu sunt competente să exercite funcţia de înfăptuire a justiţiei în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică, în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. Exista norme canonice care reglementează răspunderea disciplinara si procedura de judecata. Prin urmare, principiile autonomiei şi unităţii cultului, înscrise in art.29 din Constituție, nu ar mai fi respectate dacă instanţele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanţele disciplinare şi de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice şi disciplinare. De exemplu, potrivit art. 156, (6), din Statutul pentru organizarea si funcționarea Bisericii Ortodoxe Romane, cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă, care soluţionează problemele de disciplină internă şi ale căror hotărâri, în cazul anumitor culte, nu pot fi atacate în faţa instanţelor civile: “În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de judecată bisericească soluţionează problemele de disciplină internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la toate nivelurile nu sunt atacabile în faţa instanţelor civile”. Pentru a consolida argumentul neconstitutionalitatii, putem invoca si jurisprudența CEDO in materie, in special Cauza Hasan şi Chaush împotriva Bulgariei, prin care se instituie ca existenţa autonomă a comunităţilor religioase este indispensabilă într-o societate democratică şi constituie o problemă esenţială în protecţia libertăţii religioase garantate de prevederile art.9 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

            Preoții nu se pot asocia in sindicate, deoarece statutul lor nu poate fi asimilat cu poziția unui salariat fata de angajatorul sau. Un sindicat este o organizație, constituită în scopul apărării și promovării intereselor profesionale, economice și sociale, culturale și sportive ale membrilor, respectiv a drepturilor acestora prevăzute de legislația muncii și contractele de muncă. In ceea ce privește preoții, ei nu încheie un contract de munca, răspunderea lor disciplinara nu intervine ca urmare a nerespectării clauzelor unui contract de muncă. Astfel, se poate constata că prevederile Codului muncii referitoare la competenţa de judecată a instanţelor judecătoreşti specializate în dreptul muncii nu sunt aplicabile în cazul cultelor. Putem aduce ca exemplu o dispoziție din Statutul BOR care prevede că “Raportul dintre personalul clerical şi Centrul Eparhial este unul de slujire şi misiune liber asumată’’. Prin urmare, preotul nu este un angajat, un salariat, ci mai degrabă, se găsește in postura unui voluntar, care se supune canoanelor si instanțelor bisericești din proprie inițiativa. În sensul celor menţionate s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, observând că, “atunci când acceptă angajarea ecleziastică într-o parohie, preoţii sunt conştienţi de posibilitatea ca mai târziu să fie transferaţi într-un alt post. Din acest motiv, reclamantul, prin faptul că a fost de acord să slujească într-o parohie a Bisericii ca preot şi-a asumat şi răspunderea de a se supune regulilor respectivului cult care se regăsesc în Statutul Bisericii şi în Regulile de procedură bisericească”.

            Astfel, deși in apărarea drepturilor sindicale si de apel la justiție invocate de clerici s-ar putea invoca prevederile art.21 si 40 din Constituție si art.6 (1) din CEDO, in jurisprudența Curții Constituționale se retine ca accesul la justiție nu este un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Ahtinen împotriva Finlandei, in care reclamantul fusese mutat disciplinar intr-o alta parohie, a decis că art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este încălcat de vreme ce nu îşi găseşte aplicarea în cauză. Dreptul pretins de reclamant nu constituia un “drept civil”, care să poată fi valorificat în faţa instanţelor de drept comun, în sensul art.6 din Convenţie.

In plus, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg a decis, in 2013, că statul român nu a încălcat dreptul la libertatea de asociere, prevazut in art.11 din Convenție atunci când a respins înregistrarea unui sindicat al preoţilor în anul 2008, „Păstorul cel Bun”. În Cauza Sindicatul Păstorul cel Bun contra României, Curtea a reținut că prin refuzul de a înregistra sindicatul recurentului, statul pur și simplu a respins să devină implicat în organizarea și activitatea Bisericii Ortodoxe Române, prin urmare a respectat obligaţia de neutralitate religioasă enunţată de articolul 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar si de art. 29, alin.3 si 5 din Constituție. Instanţa europeană de la Strasbourg a reţinut faptul că în România principiul autonomiei comunităţilor religioase „este cheia de boltă a relaţiilor dintre Stat şi Cultele recunoscute”, astfel încât decizia Statului român de neînregistrare a sindicatului preoţilor a fost întemeiată. În acelaşi timp, decizia CEDO confirmă specificul vocaţional al preoţiei care este incompatibil cu acţiunea sindicală, deoarece preoţia este o misiune liber asumată pe care Biserica o încredinţează celor care au răspuns la chemarea ei.

4. Legea incalca art. 26 din Constituția României care reglementează dreptul la viața intima, familiala si privata, art. 12 din Declarația Universala a Drepturilor Omului care prevede ca“Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viața sa personala, in familia sa, in domiciliul lui sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputației sale. Orice persoana are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.”, cat si art. 8 din CEDO, prin acordarea dreptului clericilor de a afișa pe site-urile instituțiilor religioase  a numelor persoanelor care nu obișnuiesc sa se implice prin contribuții financiare sau echivalente la bunul mers al instituției religioase. Totodată, aceasta măsura este de natura sa aducă atingere prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituția României care prevede ca  “Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertățile cetățenilor […] reprezintă valori supreme […] si sunt garantate.” Viața privata presupune si elemente aflate la confluenta dintre spațiul personal si cel social cum sunt, de pilda atributele de identificare a persoanei. Publicarea datelor de identificare nu se poate realiza decât in măsura in care persoana in cauza isi da consimtamantul, in virtutea art.26, alin.2: ,,persoana fizica are dreptul sa dispună de ea insasi’’, altfel se constata o imixtiune in dreptul la viața intima si privata. Se aduce atingere si art. 30 din Constituție, potrivit căruia libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine. De altfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului in Cauza Amman contra Suediei, a subliniat importanta Convenției Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecția persoanelor fata de procesarea datelor cu caracter personal, intrata in vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop ,,protejarea oricărei persoane fizice, respectarea in special a dreptului la viața privata si fata de procesarea datelor cu caracter personal’’, definite ca ,,orice informație privind o persoana fizica identificata sau identificabila.’’ De asemenea, asupra conţinutului conceptului de viața privată s-a promovat şi Adunarea consultativă a Consiliului Europei care la 23 ianuarie 1970, a adoptat Rezoluţia 428 ce prevede ca dreptul la viața privata se refera si la nedivulgarea unor fapte inutile şi jenante.

            Astfel, consideram ca restrângerea exercițiului dreptului la viața intima si privata este una abuziva, contravenind cu art.53 din Constituție si art.8, alin.2 din CEDO: ,,Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora’’, deoarece măsura nu este necesara intr-o societate democratica si nu se aplica pentru apărarea unui interes public, ci mai degrabă, facilitează incalcarea demnitatii persoanei de către autoritățile religioase, pentru faptul ca nu a contribuit financiar la resursele Bisericii. De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin hotărârea luata in Cauza Krone Verlag contra Austriei (2002), a decis ca nu se incalca dreptul la viața intima si privata, daca informațiile servesc la ilustrarea unui subiect de actualitate, prezentând un interes extrem pentru public. In Cauza von Hannover contra Germaniei Curtea aminteşte totuşi ca atât timp cat o persoana nu îndeplinește vreo funcție politica sau publica, este dificil de afirmat ca informațiile despre viața sa privata contribuie la dezbaterea unor probleme de interes general. Dar in cauza noastră interesul public lipsește. Altfel spus, identitatea persoanei care si-a gestionat veniturile in așa fel incat a omis sau refuzat, in virtutea libertatii sale de decizie, sa sprijine pecuniar un cult nu trebuie dezvăluita in spațiul public, ca o sancțiune, o penitenta de natura sa-i aducă oprobriul public persoanei respective si sa-l constrângă sa cotizeze, in ciuda voinței sale. Conform legislaţiei UE, mai exact Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, datele cu caracter personal pot fi preluate numai în condiţii stricte, în scopuri legitime. Mai mult, persoanele sau organizaţiile care colectează şi gestionează informaţiile cu caracter personal au obligaţia de a le proteja împotriva abuzurilor şi de a respecta anumite drepturi ale deţinătorilor datelor care sunt garantate de legislaţia UE.

            In plus, nu este respectat principiul proportionalitatii înscris in art.53 din Constituție, deoarece, indiferent daca o persoana participa sau nu la serviciile religioase, ea nu este obligata sa cotizeze la bugetul Bisericii. Exista categorii sociale dezavantajate care nu isi permit sa contribuie financiar la bunul mers al instituțiilor religioase, deși participa din credința si convingere, exercitându-si libertatea de conștiința, la serviciile religioase, si cărora li s-ar afecta demnitatea prin afișarea numelui pe site. Lista are scopul de a afecta si dreptul la reputație, care este legat de o evaluare externa a persoanei, decisiva, deoarece aceasta poate pierde stima societatii (Cauza Radio France contra Franței). Așadar, la refuzul de a plăti o contribuție benevola, si nu obligatorie, neconstatându-se ignorarea vreunei îndatoriri cetatenesti sau incalcarea vreunui drept al Bisericii, legiuitorul reacționează printr-o ingerința intr-un drept fundamental al persoanei, măsura pe deplin neproporționala. Pentru a consolida argumentele care susțin incalcarea principiului proportionalitatii, putem reliefa Cauza Rotaru contra României, in care Curtea a statuat ca trebuie sa existe un echilibru intre interesul unui stat de a lua masurile necesare pentru protecția siguranței naționale si gravitatea masurilor care duc la incalcarea dreptului reclamantului la respectarea vieții private. In plus, in conformitate cu principiile de limitare exprimate de jurisprudența in materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu clauza Klass si alții împotriva Germaniei, 1978 sau cauza Dumitru Popescu împotriva României, 2007, actul normativ care reglementează masuri de natura sa producă ingerințe in exercitarea drepturilor la viața privata si de familie trebuie sa contina garanții adecvate si suficiente pentru a proteja persoana de eventualul arbitrar.

5. Referitor la prevederea legii care obliga preoții sa contribuie la combaterea criminalității prin întocmirea unor chestionare cu privire la rata criminalității din raza teritoriala a unitatii de cult in cadrul căreia activează, consideram ca este profund neconstituționala, deoarece aduce atingere in primul rând autonomiei cultelor, prevăzuta de Constituție la art.,29, alin.3 si alin.5. Ingerința statului consta in faptul ca preoții sunt obligați sa raporteze abaterile persoanelor din cadrul comunitatii religioase pe care o patronează spiritual, folosindu-se de informații pe care le culeg in mod direct sau indirect de la adepții cultului respectiv, in baza încrederii generale de care se bucura, or statul nu se poate substitui ierarhiei religioase si nu poate ordona clericilor sa îndeplinească atribuții de natura administrativa si sa-i transforme astfel in funcționari publici, insarcinati sa colecteze informații sociologice. Curtea Constituționala a confirmat, de altfel, in Decizia 797/2008, autonomia cultelor si natura lor distincta de ordinea statala:Cultele au un rol spiritual în societatea românească, fiind evident că natura lor juridică nu este cea a unor entităţi statale, deoarece ele sunt autonome faţă de stat. Cât priveşte statul, Curtea Constituţională reţine că acesta este o organizaţie politică care îşi realizează atribuţiile prin exercitarea funcţiilor publice. Or, statul nu exercită funcţii publice şi în domeniul activităţii interne a cultelor religioase.

             Statul restrânge in mod abuziv exercițiul libertatii de conștiința a preotului, prin impunerea de obligații fara consimtamant, si, mai precis, al autonomiei cultului. In cazul nostru, preoții nu au posibilitatea de a obiecta pe motive de conștiința, libertate pe care o recunoaște si CEDO in jurisprudența sa in Cauza Bayatyan contra Armeniei. Putem defini aceasta obiecție de conștiința ca o alegere corneliana intre datoria spirituala si obligația de a respecta legile statului, in urma căreia trebuie sa prevaleze sentimentul intim al individului. In consecința, dispozițiile legii incalca art. 29, alin 1, 3 si 5 din Constituție si art. 53. Consideram ca legea impune masuri care nu sunt imperios necesare pentru apărarea securității naționale, ordinii sau moralei publice; astfel, restrângerea nu este necesara intr-o societatea democratica, deoarece rolul reprezentantului cultului religios nu este de a tine evidenta criminalității, aceasta sarcina revenind, eventual, unui reprezentant al Guvernului, mai exact al Ministerului Administrației  si Internelor. Deși nu putem vorbi de o veritabila politie a religiei, este important sa amintim de perioada comunista in timpul căreia unii preoți au fost racolați de Securitate si au îndeplinit rolul de informator, contribuind la arestarea unor membri ai comunitatii religioase, pe baza informațiilor primite in urma spovedaniei. Prin urmare, pentru evitarea unor atari situații, ar trebui respectata autonomia morala si decizionala a preoților, deoarece vicierea libertatii lor de conștiința este sinonima cu atribuirea unei calitati de organ al statului. In spatele intenției moralizatoare a statului de a reduce criminalitatea prin utilizarea instrumentelor religioase, putem sesiza o grava imixtiune a autoritatii statale in organizarea si funcționarea autoritatii religioase.

            Este binecunoscut faptul ca aproape in toate cultele religioase exista practica religioasa a confesiunii, a spovedaniei, in urma căreia credinciosul isi mărturisește păcatele divinității, prin intermediul preotului, acceptând penitenta divina. In lege se precizează faptul ca preotul poate avea acces la anumite informații relevante de care ia cunoștința, determinându-ne sa consideram ca unele confesiuni cu caracter personal, specifice Tainei pe care o presupune convorbirea cu divinitatea, ar putea fi divulgate prin completarea chestionarelor. Or, religia presupune confidențialitatea mărturisirilor si o relație bazata pe încredere intre preot si adeptul cultului. In consecința, am putea invoca, in fond, o incalcare a secretului profesional, prin dezvăluirea publica a unor informații personale, ceea ce ar coincide cu un abuz referitor la dreptul la viața intima si privata, înscris in art.26 din Constituție. De exemplu, art. 28 din regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare din Biserica Ortodoxă Română prevede caterisirea preotului (pierderea dreptului de a sfinți si a pastori) care dezleagă secretul spovedaniei. Acest lucru este valabil și în Biserica Catolică. Astfel, considerându-se statutul lor special, personalul cultelor nu poate fi obligat sa dezvăluie faptele încredințate sau de care a luat cunoștința in cadrul comunitatii religioase.

            Onorata Curte,

            Domnule Președinte,

            In considerarea argumentelor expuse mai sus va solicit sa admiteți sesizarea de neconstituționalitate si sa constatați ca Legea cultelor religioase a fost adoptata cu nerespectarea dispozițiilor constituționale.

În ziua de 8 mai 2014, în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti a avut loc un concurs de pledoarii adresat, în mod special, studenţilor din anul I. Acesta a avut scopul de a înlesni aprofundarea de către studenţi a cunoştinţelor teoretice şi practice de drept constituţional şi de instituţii politice.

De organizarea acestor procese simulate s-au ocupat : Asociaţia Studenţilor în Drept (A.S.D.) şi corpului profesoral al Catedrei de Drept Constitutional si Instituţii Politice. Această manifestare a beneficiat de prezenţa unor personalităţi de marcă, 2 foşti judecători ai Curţii Constituţionale a României, doamna profesor universitar doctor Aspazia Cojocaru, domnul profesor universitar doctor Ioan Muraru, şi un profesor al Facultăţii de Drept, domnul profesor universitar doctor Ştefan Deaconu. Aceştia au acceptat cu plăcere invitaţia Facultăţii de Drept de a face parte din juriul care a evaluat pledoariile studenţilor participanţi la concursul de pledoarii.

Preselecţia studenţilor s-a făcut de către cadrele didactice ale Centrului de Drept Constituţional şi Instituţii Politice, pe baza notelor de la examenul de drept constituţional din sesiunea din februarie 2014, precum şi, pe baza unui test de evaluare. Testul a constat în redactarea unui eseu, participanţii la preselecţie având la dispoziţie 2 ore.

Studenţii care s-au confruntat cadrul acestor procese simulate au fost pregătiţi de doamna Ramona POPESCU, lector universitar doctor, şi de domnul Fabian NICULAE, asistent universitar doctor, colaborator  al Catedrei de Drept Constitutional şi Instituţii Politice.

Speţa s-a referit problema respectării libertăţii de conştiinţă, având în centrul dezbaterii libertatea religioasă şi autonomia cultelor religioase.

În cadrul acestui proces simulat s-au confruntat 4 echipe : echipa Avocatului Poporului, echipa Preşedintelui României, echipa Președinților celor două Camere ale Parlamentului şi echipa Guvernului.

Dezbaterile au fost foarte interesante, de o înaltă ţinută ştiinţifică şi  s-au desfăşurat pe o durată de aproape trei ore, captând interesul juriului şi al publicului prezent în număr mare în sala Constantin Stoicescu a Facultăţii de Drept. Membrii juriului au adresat întrebări concurenţilor, făcând, în acelaşi timp, aprecieri valoroase în privinţa aspectelor de drept discutate, aprecieri ce reprezintă rezultatul unei experienţe îndelungate şi bogate în domeniul dreptului constituţional.

Deşi juriului i-a fost extrem de dificil să departajeze câştigătorii care să ocupe cele 3 locuri de pe podium, după o deliberare temeinică, au fost desemnaţi cei mai buni participanţi. Pentru desemnarea câştigătorilor în susţinerea pledoariilor, juriul a avut în vedere criterii precum : ţinuta participanţilor, veridicitatea argumentelor juridice, modul de expunere a argumentelor, spontaneitatea şi talentul oratoric. Apetitul membrilor juriului pentru dezbaterea subiectelor propuse ne îndreptăţesc, şi de această dată, să apreciem că manifestarea şi-a atins scopul propus : popularizarea procedurilor constituţionale în rândul studenţilor şi analiza unor subiecte de larg interes.

În urma pledoariilor susţinute, a primit premiul I studentul Alexandru Şotropa. Acesta va beneficia de un stagiu de practică la Ministerul Afacerilor Externe.

Studenta Mirela Ginghină a obţinut premiul II, iar studenta Andreea Livia Ricu a obţinut premiul III. Ele au obţinut câte un stagiu de practică la Senatul României.

Toţi participanţii la procesele simulate au primit diplome de participare şi cărţi oferite de editura Hamangiu.

Aflată la a patra ediţie, această manifestare organizată de către Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, având ca obiect dezbaterea unor subiecte ce ţin de dreptul constituţional, îşi propune să continue în anii următori, propunând noi teme incitante care să lărgească orizontul profesional al studenţilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti.

Manifestarea a fost organizată cu sprijinul Asociaţiei Studenţilor în Drept şi al Editurii Hamangiu, cărora le adresăm, pe această cale, multe mulţumiri.