Centrul de Drept Constituțional și Instituţii Politice (CDCIP)

Concurs de pledoarii an universitar 2014-2015

Pe 16 aprilie 2015, Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat o propunere legislativă inițiată de 10 deputați. Legea viza consolidarea și armonizarea relațiilor dintre genuri și adăuga reglementări noi la Codul civil. Acesta prevedea că se pot încheia pacte civile și de solidaritate numai între bărbați și femei. Aceste pacte se doreau a fi etape premergătoare căsătoriei, conținutul lor preluând parțial regimul căsătoriei. Prin aceeași lege se modifica și regimul de detenție în închisori și se prevedea că dreptul la vizită intimă în închisoare aparține numai cuplurilor de sex diferit care pot demonstra că au conviețuit în calitate de soți sau au avut relații stabile o perioadă de cel puțin 3 luni înainte de începerea regimului de detenție. De asemenea, se stabilea că statul va deconta 4 fertilizări in vitro efectuate în clinicile din România pentru cuplurile căsătorite alcătuite din bărbat și femeie.

Se mai stipula că Statul român nu recunoaște căsătoriile sau pactele civile de solidaritate dintre persoanele de același sex încheiate pe teritoriul altor țări. De asemenea, se specifica foarte clar că persoanele de același sex care trăiesc în uniuni de fapt nu pot adopta copii și nici nu pot apela la o mamă surogat. Copiii rezultați din astfel de uniuni, indiferent de metoda de concepție urmau să fie încredințați spre adopție de către Stat cuplurilor alcătuite din bărbat și femeie.

Legea mai prevedea că doar în cadrul căsătoriei sau a pactului civil și de solidaritate dintre persoane de sex diferit se permite, în caz de maladie incurabilă dovedită prin certificat medical întreruperea vieții soțului/partenerului bolnav, la solicitarea sa formulată în fața unui notar public.

Legea mai stabilea că aceste dispoziții vor putea fi abrogate numai în urma convocării de către Președintele României a unui referendum al cărui rezultat ar fi în favoarea abrogării lor.

Pe 19 aprilie 2015, Președintele României a ridicat obiecția de neconstituționalitate a prevederilor din lege referitoare la convocarea unui referendum, cele referitoare la eutanasie și cele referitoare la dreptul la vizită intimă. Pe 20 aprilie 2015, 26 de senatori au ridicat obiecția de neconstituționalitate a prevederilor din legea referitoare la pactul civil și de solidaritate arătând, pe de o parte, că subminează instituția familiei și, pe de altă parte, că dispozițiile legii sunt discriminatorii.

La data de 20 aprilie 2015, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din Codul civil care prevăd că instituția căsătoriei privește doar cuplurile formate dintr-un bărbat și o femeie, afirmând că se încalcă principiul egalității. Pe aceeași dată a sesizat Curtea Constituțională cu obiecția de neconstituționalitate a legii adoptate de Parlament pe 16 aprilie 2015 în întregul său.

Curtea a fixat data pentru soluționarea obiecțiilor și a excepției pe 7 mai 2015.

Echipele care vor prezenta punctele de vedere

  1. Echipa Președintelui României – 2 persoane
  2. Echipa senatorilor – 2 persoane
  3. Echipa Avocatului Poporului – 2 persoane
  4. Echipa Ministerului Public – 2 persoane

Drăghici Livia Liliana

anul I, seria a II-a, grupa 109

e-mail: draghicilivialiliana@drept.unibuc.ro

 

Pledoarie – Ministerul Public I

 

Domnule Preşedinte,

Onorată Curte Constituţională,

Numele meu este Drăghici Livia şi în cadrul acestei şedinţe am onoarea de a prezenta punctul de vedere al Ministerului Public cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate ridicate de Preşedintele României, respectiv de un grup parlamentar, ce au ca obiect dispoziţiile Legii pactelor civile şi de solidaritate, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, având ca obiect dispoziţiile Noului Cod Civil, dar şi cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, care priveşte legea în ansamblul ei.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, de aceea, poziţia acestei instituţii în raport cu legea criticată va fi în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale din România, prevederile naţionale şi internaţionale în această materie, dar şi cu o serie de cercetări sociologice.

            Astfel, Ministerul Public consideră că obiecţiile, respectiv excepţia, ar trebui respinse pentru următoarele motive.

 

1. În primul rând, s-a ridicat obiecţia de neconstituţionalitate a prevederilor legii privind pactul civil şi de solidaritate, arătându-se că acestea subminează instituţia familiei.

Ministerul Public solicită respingerea obiecţiei ca neîntemeiată, deoarece pactele civile şi de solidaritate se doresc a fi etape premergătoare căsătoriei, căsătoria liber consimţită între soţi rămânând, în fapt şi în drept, pilonul de susţinere al familiei, aşa cum prevede şi art. 48 din Constituţia României.

Pe de altă parte, statisticile realizate la nivel european nu permit contestarea faptului că în România se întemeiază tot mai multe familii în afara căsătoriei, ceea ce poate părea, până la un punct, o contradicţie în termeni, însă legiuitorul se vede nevoit să protejeze aceste structuri sociale, cu atât mai mult cu cât Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat statele membre ale Uniunii Europene, prin Rezoluţia 1720 din 2010, să încurajeze relaţiile stabile, iar în România, conform recensământului din 2002, aproximativ 4% din populaţia ţării trăieşte într-o uniune consensuală. Astfel, prin această reglementare, legiuitorul român doreşte crearea unui cadru legal care să sprijine relaţiile de lungă durată, în conformitate cu rezoluţia mai sus amintită, dar şi oferirea unei siguranţe necesare cuplurilor care oscilează între o convieţuire în fapt şi păşirea spre o instituţie ce secole de-a rândul s-a bazat pe ideea de transmitere a puterii bărbatului asupra femeii.       

Aşadar, nu numai că aceste prevederi nu subminează instituţia familiei, aşa cum s-a afirmat, ci oferă o reală garanţie că egalitatea soţilor, consacrată de art. 48 din Constituţie, este respectată în concret, nu numai la un nivel abstract, de principiu.

De altfel, încheierea unui pact civil şi de solidaritate înaintea încheierii căsătoriei este o practică des întâlnită în ţările europene. Spre exemplu, în Franţa, peste 90% din cuplurile heterosexuale încheie un asemenea pact înaintea încheierii unei căsătorii, fiind ştiut că în acest stat egalitatea soţilor a devenit o axiomă.

De aceea, Ministerul Public consideră că adoptarea unei legi care să reglementeze pactele civile şi de solidaritate nu reprezintă o destabilizare a instituţiei familiei, ci o garanţie adusă principiilor de drept ce stau la baza acestei instituţii, fiind în concordanţă cu prevederile constituţionale.

 

2. Grupul parlamentar a ridicat obiecţia de neconstituţionalitate conform căreia dispoziţiile legii sunt  discriminatorii, neprezentându-se însă în mod concret care sunt aceste dispoziţii.

            Ministerul Public va considera că grupul parlamentar are în vedere, în primul rând, ca fiind discriminatorii prevederile care impun încheierea pactelor civile şi de solidaritate numai între persoane de sex diferit.

Trebuie să se ia în considerare că nu se poate pune problema discriminării între un cuplu de acelaşi sex şi un cuplu format dintr-un bărbat şi o femeie, deoarece situaţiile sunt diferite din punct de vedere obiectiv, fiziologic.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar considera că aceste cupluri se găsesc în aceeaşi situaţie obiectivă, conform deciziei dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mata Estevez c. Spaniei, „protecţia familiei tradiţionale […] ar putea justifica o diferenţă de tratament” şi, prin urmare, ar fi rezonabil şi pe deplin acceptabil din partea statului român să nu acorde acelaşi statut juridic cuplurilor heterosexuale şi celor homosexuale. Altfel, dreptul ar păşi, într-un mod absurd, înaintea societăţii, prin impunerea unor norme ce nu pot fi acceptate încă de societatea românească care se fundamentează pe învăţămintele ortodoxe şi pe uniunea ancestrală a barbatului cu femeia.

În sprijinul acestui argument vin statisticile realizate la nivel european, prin care s-a relevat faptul că România este a treia ţară, pe o scară descrescătoare, atunci când vine vorba despre acceptarea de către populaţie a uniunilor homosexuale. Aşadar, reglementa posibilităţii ca aceste pacte să fie încheiate de cuplurile de acelaşi sex, ar încălca, odată cu spiritualitatea şi conştiinţa poporului român, şi normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, mai exact art. 6 alin. (1) din lege, prin care se statuează că soluţiile pe care le cuprinde actul normativ trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social. De aceea, se solicită respingerea obiecţiei ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, se poate considera că obiecţia în cauză vizează şi prevederile conform cărora persoanele de acelaşi sex care trăiesc în uniuni de fapt nu pot adopta copii şi nici nu pot apela la o mamă surogat.

În acest caz este necesar a se aminti că la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene există un principiu absolut care primează asupra oricărui interes, principiul interesului superior al copilului. De aceea, dacă s-ar accepta ideea că şi cuplurile homosexuale pot adopta, s-ar crea, prin efectul legii, două categorii de copii, unii care vor avea un tată şi o mamă şi unii care vor avea două mame ori doi taţi, ceea ce determină o discriminare vădită între acestea, fapt ce contravine principiului mai sus amintit.

Mai mult, dacă li s-ar oferi cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex posibilitatea de a adopta, adopţia de către cuplurile heterosexuale ar fi îngreunată pentru că, indubitabil, s-ar ajunge la o discriminare pozitivă, autorităţile competente în domeniul adopţiei fiind nevoite să prezinte statistici ce pot dovedi faptul că partenerii de acelaşi sex au avut acces la adopţii şi că nu au fost, în fapt, discriminaţi.

Astfel, Ministerul Public solicită respingerea obiecţiei ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte reproducerea asistată cu terţ donator sau cu mamă surogat, aceasta este o completare firească a prevederilor care vizează adopţia, iar pentru identitate de raţiune se va considera că obiecţia ridicată cu privire la aceste prevederi este, de asemenea, neîntemeiată.

 

3. Pe de altă parte, Avocatul Poporului a ridicat excepţia de neconstituţionalitate potrivit căreia dispoziţiile din Codul Civil care prevăd că insituţia căsătoriei priveşte doar cuplurile formate dintr-un bărbat şi o femeie încalcă principiul egalităţii.

Ministerul Public consideră că această excepţie ar trebui respinsă pentru faptul că nici articolul 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nici Constituţia României nu garantează un drept general la egalitate, ci un drept la nediscriminare în exerciţiul drepturilor garantate de acestea. Astfel, CEDO a statuat în jurisprudenţa sa că „a discrimina înseamnă a trata diferit, fără vreo justificare obiectivă şi raţională, persoane care se găsesc în mod obiectiv în aceeaşi situaţie sau în situaţii similare”, de unde rezultă că, din moment ce nu suntem în prezenţa unor situaţii identice sau similare, nu poate fi vorba despre discriminare, însă chiar şi situaţiile identice sau similare pot fi tratate în mod diferit, dacă există o justificare obiectivă şi raţională, neajungându-se la un caz de discriminare. Coroborând această hotărâre cu cea dată în 2001 de către CEDO, anume Mata Estevez c. Spaniei, se observă că în acest caz justificarea obiectivă şi rezonabilă este protecţia familiei tradiţionale pe care societatea românească o percepe ca pe o valoare superioară a poporului, ceea ce conduce la concluzia că afirmaţia conform căreia dispoziţiile Codului Civil ar încălca principiul egalităţii sunt neîntemeiate.

4. În ceea ce priveşte dispoziţiile prezentei legi referitoare la eutanasie, Ministerul Public va adopta o poziţie aflată în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO şi cu reglementările internaţionale în această materie, dar şi cu prevederile constituţionale din România, conform cărora “dreptul la viaţă […] este garantat”.

CEDO a statuat în jurisprudenţa sa că dreptul la viaţă, prevăzut în art. 2 din Convenţie, nu poate fi interpretat ca acordând un drept diametral opus, mai exact un drept de a muri. În această cauză, Curtea a considerat că o persoană poate revendica dreptul de a muri refuzând să urmeze un tratament care ar avea ca efect prelungirea vieţii sale, fapt întărit şi de Comisia pentru probleme sociale şi sanitare a Consiliului Europei.

În lumina celor prezentate mai sus, Ministerului Public consideră că această dispoziţie este constituţională în măsura în care prin eutanasie se înţelege că viaţa unei persoane poate fi întreruptă prin neacordarea asistenţei medicale la cererea persoanei, iar, în cazul în care această cerere nu poate fi făcută de persoana în cauză, în situaţia în care o rudă apropiată, soţul ori cel cu care respectiva persoană a încheiat un pact civil şi de solidaritate înaintează o asemenea cerere, având în vedere că legătura dintre aceste persoane se clădeşte pe iubire şi compasiune şi poate fi dovedită din punct de vedere juridic, fără a lăsa locul echivocului ce însoţeşte situaţiile de fapt, neîncălcându-se în acest fel art. 22 din Constituţia României.

5. În ceea ce priveşte obiecţia de neconstituţionalitate ridicată cu privire la dispoziţiile legii prin care se reglementează dreptul la vizită intimă în închisoare, Ministerul Public consideră că aceasta este neîntemeiată.

            În primul rând, prin raportare la Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prevederile atacate au scopul de a interpreta dispoziţiile legii menţionate şi nicidecum de a crea un cadru juridic diferit în această materie. Astfel, deoarece acest drept la vizită intimă a fost reglementat ca fiind o facilitate şi nu un drept, având în vedere că dreptul la vizită intimă nu se regăseşte în nicio reglementare internaţionă, cum, de altfel, nu se regăseşte nici în jurisprudenţa CEDO, fapt amintit şi în expunerea de motive a proiectului legii mai sus amintite, dispoziţiile Legii privind pactele civile şi de solidaritate nu pot aduce atingere voinţei legiuitorului, ceea ce înseamnă că aceaste prevederi consacră tot o facilitate, iar nu un drept la vizită intimă.

            De aceea, fiind vorba despre dispoziţii interpretative ale legislaţiei în vigoare, acestea nu prezintă vicii de neconstituţionalitate, deoarece facilităţile acordate de organele competente în acest domeniu nu sunt garantate de Constituţie. Aşadar, Ministerul Public solicită respingerea obiecţiei ca neîntemeiată.

            În concluzie, pentru considerentele expuse anterior, Ministerul Public solicită respingerea excepţiei şi a obiecţiilor de neconstituţionalitate cu privire la Legea privind pactele civile şi de solidaritate, având în vedere că dispoziţiile legii nu contravin prevederilor constituţionale.

ONORATĂ CURTE,

            Numele meu este Adelina – Georgiana Iordache şi voi prezenta punctul de vedere al Ministerului Public cu privire la aspectele de constituţionalitate extrinsecă referitoare la normele procedurale ce ţin de adoptarea legii.

Aşa cum a susţinut colega mea, Ministerul Public solicită respingerea obiecţiilor de neconstituţionalitate ale legii pentru motivele referitoare la conţinutul acesteia.

            Potrivit art. 131 din Constituţie, „Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. Aşadar, chiar dacă legea în discuţie introduce reglementări care nu afectează, ci dimpotrivă, vin în susţinerea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, Ministerul Public nu poate rămâne impasibil la viciile de neconstituţionalitate care afectează procedura prin care a fost adoptată legea şi care duc la o neconstituţionalitate a acesteia în ansamblul ei. Este inacceptabil ca Ministerul Public, autoritate prevăzută la nivel constituţional, care îşi desfăşoară activitatea sub egida principiului legalităţii şi are ca misiune apărarea ordinii de drept, să păstreze tăcerea şi să permită, prin acord tacit, ca o lege a cărei procedură de adoptare este neconstituţională să intre în vigoare şi să îşi producă efectele juridice, sfidând în acest fel însăşi legea fundamentală.

            Prin urmare, Ministerul Public doreşte să atragă atenţia asupra următoarelor aspecte:

 

  1. Un prim punct sesizat se referă la conflictul de competenţă decizională dintre Senat şi Camera Deputaţilor.

                  Potrivit art.61 din Constituţia României, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă în procedura legislativă prin diviziunea de competenţe anticipată prin art. 74 alin. (5) care instituie noţiunea de primă Cameră sesizată, precum şi regula conform căreia „Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată”.

În ceea ce priveşte competenţa de a dezbate şi de a adopta proiectele de legi şi propunerile legislative, dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie stabilesc calitatea de primă Cameră sesizată, respectiv Cameră decizională, în funcţie de materia de reglementare care face obiectul legiferării. În acest sens, legiuitorul constituant a creat o dihotomie alcatuită din cazurile care intră în competenţa Camerei Deputaţilor ca primă Cameră sesizată, instituite ca excepţie, fiind expres şi limitativ prevăzute, pe de-o parte, şi toate celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative, pe de altă parte.

Observăm ca obiectul principal de reglementare al legii dezbătute este reprezentat de consolidarea şi armonizarea relaţiilor dintre genuri. Această lege a fost adoptată de către Senat, în calitate de Cameră decizională. Dacă Senatul a adoptat legea în calitate de Cameră decizională, atunci Camera Deputatilor a avut rol de primă Cameră sesizată. Pentru a respecta procedura de legiferare, trebuie ca obiectul de reglementare al legii astfel adoptate să se regăsească printre cazurile prevăzute în art. 75 alin. (1). Analizând textul, observăm ca obiectul de reglementare al legii nu se regăseşte în rândul ipotezelor în care Camera Deputaţilor are calitate de primă Cameră sesizată. Având în vedere acest aspect, rezultă cu necesitate faptul că o astfel de lege se încadrează în situaţia prezentată în teza finală din alin. (1) al art. 75, conform căreia „Celelalte proiecte de legi se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului”, aşadar calitate de Cameră decizională o avea Camera Deputaţilor, şi nu Senatul.

Legiuitorul constituant, pentru a oferi o soluţie eventualului conflict de competenţă dintre Camere, apărut în special în cazul legilor care au mai multe obiecte de reglementare, a instituit în alin. (4) regula conform căreia „În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alin. (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord”. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru ipoteza în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere. Însă, deşi în speţă există un conflict de competenţă între Camere, din interpretarea ad litteram a textului constituţional rezultă că nu devin incidente prevederile din alin. (4), respectiv alin. (5) ale art. 75, deoarece acestea se referă la situaţia în care „o prevedere” se află în sfera conflictului de competenţă dintre Camere, şi nu legea în ansamblul ei. O interpretare în sens contrar ar duce la ineficienţa alin. (1) al art. 75, care nu ar mai avea sens. Aşadar, procedura legislativă de adoptare a legii a fost contrară normelor constituţionale, situând astfel legea, în ansamblul său, în afara constituţionalităţii.

 

  1. Trecând însă peste deficienţa procedurală referitoare la competenţa Camerelor, intervine un al doilea aspect care se referă la modificările şi completările instituite de legea ordinară în domeniul de reglementare al legii organice.

            În art. 73, legea fundamentală prevede tipurile de legi, enumerându-le corespunzator principiului constituţional al ierarhiei actelor normative. Astfel, legile pot fi constituţionale, organice şi ordinare. La alin. (3) al aceluiaşi articol, sunt prevăzute expres şi limitativ domeniile de reglementare ale legii organice, care, pentru acest motiv, constituie excepţia faţă de legile ordinare. Aşadar, pentru toate celelalte domenii care nu sunt prevăzute in alin. (3) al art. 73 sau pentru care Constituţia nu face trimitere directă la legea organică, legiferarea se face prin lege ordinară. Observăm faptul că legea supusă dezbaterilor are ca principal obiect de reglementare consolidarea şi armonizarea relaţiilor dintre genuri, obiect care nu se încadrează în domeniile prevăzute pentru legea organică, de unde rezultă că legea este ordinară. Dar, totodată, această lege are şi obiecte secundare de reglementare, dintre care unele intră sub incidenţa legii organice. Astfel, normele privind modificarea regimului de detenţie în închisori se încadrează indiscutabil în domeniul literei h) din alin. (3) al art. 75 referitor la infracţiuni, pedepse şi regimul executării acestora precum şi normele privind instituirea unui referendum abrogativ intră sub imperiul literei d) a respectivului articol. În aceste domenii, conform prevederilor constituţionale, se reglementeaza prin lege organică. În conformitate cu principiul constituţional al ierarhiei actelor, o lege ordinară nu poate aduce modificări sau completări şi nici nu poate abroga normele reglementate prin lege organică. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia 495/2008 faptul că „printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice”. Dar, în speţă, criteriul material în privinţa celor două obiecte de reglementare face trimitere directă la domeniul legii organice. Pe cale de consecinţă, orice intervenţie – modificare, completare sau abrogare – asupra dispoziţiilor ce intra în sfera legii organice nu se poate realiza decât tot printr-o lege organică, adoptată cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) din Constituţie. Cum însăşi Curtea a stabilit în Decizia 545/2006, „soluţia contrară ar însemna recunoaşterea posibilităţii modificării unei reglementări adoptate prin votul unei majorităţi absolute, prin efectul votului unei majorităţi simple, ceea ce contravine principiului democraţiei parlamentare”. Astfel, pentru aceste considerente, fiind evident de neconceput ca legea să fie doar pro parte lege organică, rămânând, totodată, pro parte lege ordinară, dispoziţiile referitoare la regimul de detenţie în închisori, precum şi cele referitoare la organizarea referendumului sunt lovite de neconstituţionalitate.

  1. Un ultim punct sesizat priveşte procedura instituită pentru abrogarea legii în cauză, reprezentată de referendumul abrogativ.

            Referendumul este un mijloc de realizare a democraţiei directe, fiind consacrat la nivel constituţional ca modalitate de consultare prin care poporul are posibilitatea de a exercita direct suveranitatea naţională, exprimându-şi voinţa cu privire la probleme de interes general sau care au o importanţă deosebită în viaţa statului. Art. 2 alin. (1) din Constituţie prevede faptul că “Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.” , litera d) a alin. (3) al art. 73 instituind obligativitatea legiferării prin lege organică în ceea ce ţine de organizarea şi desfăşurarea referendumului. Aspectele referitoare la tehnica de legiferare fiind prezentate anterior, vom analiza constituţionalitatea instituirii unui astfel de referendum ca unică posibilitate de abrogare a prezentei legi.

            Cadrul constituţional privind referendumul este reprezentat de următoarele prevederi

din Legea fundamentală:

– Art.90: “Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.”;

– Art.95 alin.(3): “Dacă propunerea de suspendare [a Preşedintelui României] din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea

Preşedintelui.”;

– Art.151 alin.(3): “Revizuirea [Constituţiei] este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.”

            Aşadar, Constituţia instituie organizarea de referendum în trei situaţii bine determinate:

  1. dacă Preşedintele consideră, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la problemele de interes naţional – referendum facultativ, cu caracter consultativ;
  2. în urma suspendării din funcţie a Preşedintelui, se organizeaza un referendum pentru demiterea acestuia – referendum obligatoriu, cu caracter decizional;
  3. în cazul revizuirii Constituţiei, etapa finală constă în organizarea unui referendum prin care să se aprobe revizuirea – referendum obligatoriu, cu caracter decizional.

            Observăm că normele constituţionale nu instituie şi referendumul abrogativ, organizat în vederea abrogării anumitor acte normative. Neavând suport constituţional, conform adagiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, o lege care instituie acest tip de referendum ar adăuga la normele constituţionale. Totodata, Comisia de la Veneția, în documentul intitulat Linii directoare pentru organizarea referendumului, adoptat la cea de-a 68-a sesiune plenară (13—14 octombrie 2007), în capitolul III Reguli specifice, prin punctul 1. Preeminenţa dreptului, a stabilit că A recurge la un referendum implică în mod necesar respectarea ordinii juridice în ansamblu, cu deosebire a regulilor procedurale. În mod special, un referendum nu poate fi organizat dacă nu este prevăzut de Constituţie sau de o lege conformă Constituţiei”. Deşi acest act normativ nu are caracter obligatoriu, nefiind opozabil în mod direct statelor membre, prin ivocarea sa în mod repetat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ale căror decizii se bucură de opozabilitate erga omnes, considerăm că prevederile internaţionale îşi impun astfel, în mod indirect, dispoziţiile.

Mai mult, referendumul abrogativ, în statele în care este consacrat, are ca titular al dreptului de convocare regiunile, ca unităţi administrativ-teritoriale ce beneficiază de un grad sporit de autonomie. Aceasta este situaţia în Italia, unde regiunile, în condiţiile legii, pot convoca un referendum abrogativ prin care să contracareze o lege care nu se bucură de încrederea poporului. În mod simetric, regiunile sunt totodată şi titular al dreptului de iniţiativă legislativă. Însă, unităţile administrativ-teritoriale din Romania – judeţul, oraşul, comuna – nu se bucura de acelaşi grad de autonomie, neavând nici drept de iniţiativă legislativă, nici posibilitatea de a convoca un referendum abrogativ. Dar legea supusă spre dezbatere oferă dreptul de a convoca referendumul Preşedintelui României, şi nu unităţilor administrativ-teritoriale.

            După cum am prevăzut, Preşedintele are dreptul, în baza art. 90, să convoace un referendum naţional, în acest sens beneficiind de putere discreţionară, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în Decizia 567/2006: numai Preşedintele României poate decide dacă cere sau nu poporului să-şi exprime voinţa prin referendum, care sunt problemele de interes naţional şi care anume problemă concretă va fi supusă referendumului”. Aşadar, iniţierea unui referendum abrogativ trecută în puterea discreţionară a Preşedintelui este de natură a-i oferi acestuia dreptul de a legifera deoarece singura posibilitate de abrogare a legii în cauză se face prin intermediul acestui referendum care este strict condiţionat de voinţa Preşedintelui. Iar o astfel de atribuţie lăsată în competenţa exclusivă a şefului statului ar conduce la o vadită contradicţie cu prevederile art. 61, în acord cu care „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţarii”. Mai mult, aceasta atribuţie ar încălca şi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiu conţinut în art. 1 alin. (4) al Constituţiei.

 

            Concluzionând, în lumina considerentelor expuse anterior, având în vedere aspectele de constituţionalitate extrinsecă, Ministerul Public solicită onoratei Curţi:

–       admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate ridicate de Preşedinte cu privire la convocarea unui referendum;

–       admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate ridicate de Avocatul Poporului cu privire la neconstituţionalitatea legii adoptate de Parlament la data de 16.04.2015 în întregul său;

  

Iordache Georgiana – Adelina

anul I, seria I, grupa 101

Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

SENATUL ROMÂNIEI

 

Vorbitorul I: Sîrbu-Gușe Alina-Petruța

 

ONORATA CURTE,

Numele meu este Sîrbu-Gușe Alina și am onoarea de a expune punctul de vedere al Senatului, alături de colega mea Claudia Rohnean, cu privire contestarea constituționalității legii adoptate de către Senat în calitatea sa de cameră decizională.

În vederea argumentării în sensul respingerii obiecțiilor ca fiind neîntemeiate, Senatul îsi propune să ofere o viziune de ansamblu asupra status-quo-ului existent în societatea românească, într-o permanentă raportare la prevederile constituționale incidente în materie.

Astfel, filosofia pe care Senatul își întemeiaza cazul constă într-o armonizare a sistemului legislativ actual cu vointa unicului detentor al puterii politice, și anume poporul. Acest aspect este validat de art 2 al constitutiei. Consideram oportun faptul ca orice schimbare la nivel juridic trebuie sa fie perceputa in tandem cu opinia, tendintele evolutive, spiritualitatea și tradițiile unuei societăți.

Din acest motiv, premisa de la care vom porni în argumentare estea ceea potivit căreia familia, ca element fundamental si natural al societatii reprezinta o realitate biologica, nascuta din uniunea dintre barbat si femeie; fiind,totodată, o realitate sociala si nu in ultimul rand, o realitate juridica.

 În acest sens se remarcă în opțiunea legiuitorului de a consacra „uniunea liber consfințită dintre un barbat și o femeie” în art. 259 NCC. Textul are corespondent atat in art, 16 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, cat si in art. 12 al Conventiei Europeane a Drepturilor Omului. In consesns cu aceste prevederi legale și conveționale, evocăm hotararea CEDO din 24 iunie 2010, care afirma expressis verbis dreptul fiecarui stat membru de a-si stabili propriile politici in aceasta materie.

În continuare vom trata cele 5 aspecte asupra cărora poartă obiecțiile de neconstituționalitate.

O primă chestiune privește prevederile conform cărora pacte civile de solidaritate se pot încheia numai intre barbati si femei.

În argumentarea constituționalității, pertinenței și, mai mult, a necesității unei astfel de prevederi vom recurge la o structurare argumentativă dihotomică: în primul rând, vom demonstra competența legiuitorului în a stabili o nouă instituție juridică (Pactul civil și de solidaritate), urmând ca, în al doilea rând, să se fundamenteze instituirea condiției restrictive ce acordă dreptul de a încheia o astfel de convenție doar cuplurilor în care există alteritate sexuală.

Ab initio, pentru a evita eventuale disensiuni terminologice, considerăm necesară definirea noțiunii de pact/parteneriat civil. Astfel, parteneriatul civil reprezintă un contract încheiat de către două persoane în fața unui notar public prin care consimt să conviețuiască în baza afecțiunii, respectului reciproc și a egalității în drepturi. Cunoscut și sub titulatura de uniune consensuală, pactul civil constituie o etapă premergătoare căsătoriei.

În ceea ce privește prima chestiune, prin art. 61 din Constituția României coroborat cu art. 2, i se permite acestuia să legifere în acord cu voința populară, putând aprecia oportunitatea și necesitatea reglementării. Ori, recunoașterea familiilor ce conviețuiesc în afara căsătoriei nu este altceva decât transpunerea în plan juridic a evoluției societății, fiind o obligație a statului român să asigure protecție egală în fața legii tuturor formelor de conviețuire familială. Totodată, pentru a evidenția suportul social care reclamă legiferarea în sensul menționat, sunt elocvente rezulatele recensământului din 2012 când peste 740.000 de persoane au declarat că trăiesc în uniune consensuală.

Mai mult, chiar legislația română în vigoare menționează instituția parteneriatului în OUG 102/2005 republicată în 2011 privind libera circulație pe eritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene: „partener- persoana care conviețuiește cu cetățeanul Uniunii Europene, dacă parteneriatul este înregistrat conform legii din statul membru de origine ori de proveniență sau, în cazul în care parteneriatul nu este înregistrat, relația de conviețuire poate fi dovedită” (Cap.I, Art.2. par.7). Recunoașterea implicită la nivel intern a instituției parteneriatului este consolidată de o recunoaștere ce operează la nivel european prin intermediul dreptului derivat. Este cazul Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității care include membrii care formează parteneriatul civil printre membrii familiei în Art. 2, pct. (1), lit. (b): „membrii familiei înseamnă soțul/soția, persoana care conviețuiește cu victima, fiind angajată într-o relație intimă și gospodărind împreună cu aceasta de o manieră stabilă și continuă”.

În continuare ne vom concentra asupra unei alte necesități evidente, aceea de a insera în cuprinsul reglementării teza conform căreia aceste parteneriate se pot încheia doar între bărbați și femei.

Onorată Curte, dorim să vă învederăm faptul că, prin însăși definirea PACS-ului care „preia parțial regimul căsătoriei”, devine evident faptul că între cele două instituții se va stabili un raport de complementaritate ce exclude în mod categoric antinomiile. Ori, un stat care recunoaște exclusiv căsătoriile încheiate între cupluri heterosexuale nu poate legifera distinct în ceea ce privește o instituție premergătoare căsătoriei.

 De lege lata, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil rezultă că inexistența alterității sexuale în momentul perfectării căsătoriei constituie cauză de nulitate conform reglementarii în vigoare. Dispozițiile menționate anterior au ca fundament constituțional art. 48 din Constituția României care permite legiuitorului să stabilească prin lege condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei. Continuând raționamentul, dispozițiile menționate anterior ce fundamentează decizia actuală a Senatului se bucură de prezumpția de constituționalitate, reiterată într-o decizie recentă a CCR (decizia 261/2015).Prin urmare, nu poate fi considerată neconstituțională reglementarea actuală care, la rândul ei, se circumscrie unor dispoziții constituționale. 

 

Cea de-a doua chestiune abordează dispozițiile potivit cărora dreptul la vizită intimă în închisoare aparține exclusiv cuplurilor de sex diferit care pot demonstra că au convițuit în calitate de soți sau au avut relații stabile o perioadă de cel puțin 3 luni înainte de începerea regimului de detenție. Sub acest aspect legea nu inovează,cu precizarea că, spre depsebire de legea acdru în domeniu (Legea nr. 254 din 19 iulie 2013) prevede în terminis necesitatea existenței alterității sexuale.

O astfel de dispoziție prin care este circumstanțiată exercitarea drepturilor în cazul persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate nu excede cadrului constituțional, fiind pe deplin legitimată.

Astfel, dreptul la vizită intimă în închisoare este inerent dreptului la viață intimă, familială și privată consacrat, la nivel național, de art. 26 din Constituția României, iar la nivel internațional, de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor OmuluiNefiind un drept absolut, exercitarea acestui drept poate fi îngrădită în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie la art. 53. Raportând textul constituțional la situația de fapt se constată deplina justificare a limitării exercițiului dreptului la vizită intimă prin impunerea celor două condiții (existența alterității sexuale și a căsătoriei sau, după caz, a unei relații stabile).

Așadar, restrângerea se impune ca o necesitate pentru „apărarea ordinii și a moralei publice”, nu aduce atingere existenței dreptului întrucât acesta continuă să fie accesibil persoanelor condamnate în condițiile prevăzute de lege, existând proporționalitate între măsura aplicată și scopurile acesteia: pe de-o parte, de a proteja structura socială, iar, pe de altă parte, de a evita practicarea prostituției în penitenciare întrucât lipsa condițiilor impuse ar facilita emergența și dezvoltarea rețelelor de proxenetism în mediul penitenciar.

 

Finalmente, cea de-a treia chestiune privește reglementarea care  prevede ca doar in cadrul casatoriei sau a pactului civil si de solidaritate se permite, in caz de maladie incurabila, dovedita prin ceritificat medicalîntreruperea vieții partenerului bolnav, la solicitarea formulata in fata unui notar.

 

Se aduc in dezbatere doua probleme de drept. Prima vizeaza reglementarea eutanasiei, iar cea de-a doua se refera in principal la accesibilitatea acesteia numai persoanelor căsătorite sau acelora care au încheiat un pact civil- exigența alterității sexuale în cazul acestor instituții fiind tratată anterior. 

În ceea ce privește primul aspect, propunerea vine sa sustina curentul de ordin european care a impus un procedeu viabil, in conformitate cu cerintele actuale ale societatii. Având in vedere faptul ca in tari cu un puternic fundament democratic eutanasia a fost legalizata, consideram oportuna reglementarea acestei institutii si in sistemul juridic romanesc. Mai mult, Curtea Supremă a Canadei a autorizat prin decizia din 6 februarie 2015 suicidul asistat de doctori în cazul pacienților în fază terminală.

În susținerea constituționalității acestor prevederi menționăm art. 26 din Constituția României care prevede dreptul ficărei persoane de a dispune de ea însăși, fără a încălca dreturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Ori, ineresul privat al incurabilului nu poate fi considerat contrar ordinii publice sau, a fortiori, imoral.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, din dorinta de a nu genera abuzuri, legiutorul roman stipuleaza anumite conditii restrictive in ceea ce priveste accesibilitatea acesteia, întocmai cu scopul de a proteja potențialii beneficiari ai acestei practici. Din acest punct de vedere, casatoria si pactul civil si de solidaritate, se caracterizeaza prin stabilitatea relatiilor dintre parteneri, oferind o garanție 

   Temeiul juridic pe care ne fundamentam argumentarea se regasește in art 53 al Constitutiei, apreciind că, în sens contrar, dacă practicarea eutanasiei nu ar fi condiționată de necesitatea existenței unor legături destul de puternice, cum ar fi cele concretizate in cadrul casatoriei sau a pactelor civile, aceasta ar putea fi un instrument pentru numeroase abuzuri, abuzuri ce vor glisa către o sfera a anomaliilor, cauzând un dezastru juridic și social.

 

Vorbitorul 2: Rohnean Claudia

Cea de-a patra problema care face obiectul dezbaterilor face referire la ADOPTIILE COPIILPOR, adoptii care se vor face numai cu respectarea anumitor limite si prevederi legale.

  Se prevede in mod expres ca persoanele de acelasi sex care traiesc in uniuni de fapt nu pot adopta copii si nici nu pot apela la o mama surogat. Copiii rezultati din astfel de uniuni, indiferent de metoda de conceptie, urmeaza sa fie incredintati spre adoptie, catre stat, cuplurilor alcatuite din barbat si femeie.

Premisele esentiale de la care vom porni dezbaterea acestui subiect se refera in principiu la ceea ce reprezinta institutia adoptiei. Aceasta este definita ca fiind operatiunea juridica prin care se rup legaturile biologice anterioare si se creaza legatura de filiatie intre adoptator si adoptat, precum si legaturile de rudenie intre adoptat si rudele adoptatorului. Una dintre conditiile esentiale care sta la baza adoptiei o reprezinta faptul ca doua persoane nu pot adopta impreuna, nici simultan, nici succesiv, cu exceptia cazului in care sunt sot si sotie.

  In acest context putem oferi atat temeiul juridic care justifica aceasta reglementare cat si ratiunile care se doresc a fi urmarite. In legislatia actuala este permis numai cuplurilor casatorite sa procedeze la adoptia unui copil. In acest context, este vadit faptul ca aceasta reglementare nu se concretizeaza intr-o discriminare care vizeaza cuplurile de acelasi sex, deoarece aceasta institutie nu este accesibila nici cuplurilor cu alteritate sexuala, nici celor de homosexuali. Din acest punct de vedere, legiuitorul roman doreste doar sa confere un cadru de dezvoltare propice si eficace tuturor copiilor care vor fi dati spre adoptie, acest cadru fiind cu precadere regasit in casele cuplurilor casatorite.

  Raportata la contextul juridic european, aceasta reglementare poate fi considerata desueta, insa avand in vedere hotararea CEDO in cauza Frette contra Frantei, se poate remarca sustinerea acesteia cu argumente de ordin juridic. In cadrul acestei hotarari curtea a stabilit cu majoritate de voturi faptul ca interesul superior al copilului nu permite adoptarea acestuia de catre un homoxesual. Astfel, utilizand metoda analogiei, se poate admite faptul ca interdictia unei persoane a carei orientare sexuala este aceasta, impune si interdictia cuplurilor cu aceeasi orientare de a adopta un copil. Curtea a considerat ca, desi nu exista o politica comuna a statelor europene in materie, autoritatile au justitificat in mod rezonabil de ce interesul superior al copilului nu permite adoptarea acestuia de catre un homosexual. Cat timp aceasta justificare pare rezonabila si obiectiva, nu exista discriminare in sensul Conventiei. Potrivit acestor considerente, Curtea a admis cu majoritatea voturilor ca art 14 al Conventiei nu este violat.

   Potrivit opiniilor exprimate de catre autoritatile Frantei care au respins succesiv cererile cuplurilor de homosexuali de a adopta copii, copilul nu este o proprietate si nu trebuie sa fie subiectul experimentelor sociale atunci cand exista dovada clara ca familia naturala este modelul optim.

 Pornind de la aceasta premisa, Senatul isi doreste ca auditoriul sa identifice realele probleme sociale care ar putea rezulta dintr-o astfel de chestiune, in cazul in care aceasta ar fi impusa printr-o norma juridica. Posibilitatea unui copil de a discerne si de a identifica in termeni neechivoci rolul ambilor parinti in viata sa, ar fi vadit obstructionata. Acest lucru ar degenera pe parcurs si ar conduce la posibile mutatii in adn-ul familiilor naturale. Probabil ca nimic nu ar fi mai elocvent pentru a sustine acest argument, decat declaratia unei fetite din statul Minesotta data in 2013, marturie care evidentiaza permanentele schimbari si dificultati cu care sunt confruntati copii adoptati de catre cuplurile de homoxesuali, sau chiar de catre persoanele singure. Astfel aceasta exprima pe un ton lamentabil faptul ca: “Mama mea este modelul despre cum sa fiu fata. Si tatal meu este foarte important pentru ca ma protejeaza si are grija de mine intr-un fel in care mama nu o poate face. Deci de care parinte nu am nevoie?”

  Sintetizand argumentatia, vom conchide prin faptul ca atat la nivel juridic, nivel la care adoptiile nu sunt permise sa se realizeze in mod simultan decat de catre persoane casatorite, cat si la nivel institutional si social, institutia adoptiei nu poate fi declarata accesibila unor persoane care nu garanteaza binele superior al copilului. Neintrand intr-un conflict de natura constitutionala care sa poata fi considerat “discriminare”, consideram totusi oportun sa precizam faptul ca, in cazul in care acesta ar fi invocat de catre persoanele cu o asmenea orientare sexuala, sau, asa cum am precizat de persoanele singure care isi manifesta dorinta de a adopta un copil, masura adoptata ar putea fi justificata tot printr-un argument constitutional, materializat in art 53, care confera legiuitorului posibilitatea de a restrange anumite drepturi atat timp cat trebuie sa prevaleze altele. In acest caz masura ar putea fi considerata proportionala, aceasta justificandu-se prin argumentul conform caruia binele superior al copilului primeaza.

 

Punctul cinci al dezbaterii vizează dispoziții referitoare la referendum.

 In legatura cu aceasta problema trebuie avute in vedere premisele pe care se fundamenteaza propunerea precum si finalitatea practita a acesteia. Ceea ce se urmareste a se argumenta sub aspectul oportunitatii si al constitutionalitatii este, pe de-o parte instituirea obligatiei Presedintelui tarii de a organiza un referendum abrogativ in ceea ce priveste legea propusa, iar pe de alta parte rolul jucat de popor in ceea ce priveste stabilirea directiilor dezvoltatoare sociale.

 De facto, este reglementat la nivel constituional, in ART 90 faptul ca Presedintele Romaniei, ulterior consultarii Parlamentului poate cere poporului sa isi exprime parerea cu privire la probleme de interes national. Ceea ce trebuie dezbatut in cazul de fata este competenta presedintelui de a aprecia ceea ce inseamna probleme de interes national, competenta care a fost catalogata de doctrina ca fiind –discretionara- (DECIZIA 567/2006)

Acest lucru poate fi sesizat in momentul in care se propune o analiza detaliata a conceptului de “probleme de interes national”, concept cu privire la care s-a pronuntat si CCR in jurisprudenta sa. Astfel, continutul acestui concept poate fi catalogat ca fiind unul relativ, el ramanand la puterea de apreciere a sefului statului.

 Din acest punct de vedere, legiuitorul roman considera oportun sa se pronunte cu privire la precizarea unei atributii exprese a presedintelui in subsidiar puterii sale discretionare, si anume organizarea unui referendum cu rol abrogativ in materia reglementarilor anterior precizate.

 Motivarea Parlamentului se intemeiaza pe ratiunea practica sustinuta la nivel constitutional de art 61 coroborat cu art 2: “Suveranitatea nationala apatine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, si in mod direct- prin referendum” al constitutiei, acesta rezonand cu principiul reprezentativitatii, principiu care instituie la acest nivel obligativitatea parlamentului de a raspunde in rezonanta cu opiniile corpuslui electoral care l-a propulsat in aceasta calitate evocata de art 61.- “Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului si unica autoritate legiuitoare”.

 Pentru a demonstra viabilitatea unui astfel de referendum ne raportam la o analiza comparata, analiza care vizeaza tarile in care referendumul abrogativ si-a demonstrat fezabilitatea. Astfel, Italia este una dintre tarile in care referendumul abrogativ este uzitat, tocmai pentru a nuanta vointa populara.

  In cele ce urmeaza, pentru a stabili in terminis stringenta acestei reglementari, nu putem sa nu evocam situatia de facto existenta in tara noastra in ceea ce priveste reactia sociala cu privire la aceasta problema sensibila. Avand in vedere limitele in care operam, credem ca este necesara rememorarea evenimentului care a avut loc in anul 2005, si anume prima parada gay organizata la noi in tara.

Reactia refractara a societatii romanesti a atins cote exorbitante, reactie care poate fi considerata a fi fundamentul argumentarii solutiei propuse de parlament.

Astfel, pentru a se evita eventualele disensiuni care se vor naste in aceasta lupta sociala, legiuitorul considera a fi oportuna propunerea facuta, neaducandu-se astfel atingeri prevederilor constitutionale ale art 90. Libertatea presedintelui de a aprecia problemele de interes national, sfera acestora precum si continutul lor concret, nu este nici pe departe ingradita. Circumstantierea acestei libertati s-ar putea invoca numai in cazul in care s-ar restrange posibilitatea organizarii referendumului numai la situatia anterior precizata.Or, in cazul de fata, avand in vedere rolul pe care presedintele il are potrivit constitutiei si modul in care acesta este ales si rezoneaza cu cerintele poporului, se considera nu doar  oportuna, ci chiar necesara instituirea unei astfel de reglementari.

 Totodata este necesar ca atunci cand ansamblul de valori si credintele impartasite la scara nationala in mod covarsitor sa se initieze o consultare si o radiografiere a necesitatilor si opiniilor existente.

 Se poate evoca in acest caz si principiul majoritatii, principiu care sta astazi la baza statelor democratice moderne si care reflecta sustenabilitatea acestora. Conform acestuia majoritatea este cea care inscrie liniile directoare si evolutive, minoritatii ramanandu-i la indemana o forma de conformare considerata ca fiind o legitate a principiului anterior evocat. Or, in acest caz, opiniile populare referitoare la acest tip de relatii intre persoane de acelasi sex sunt in general cunoscute. Sondajele de opinie si studiile sociologice probeaza, in mod neoficial, opiniile si starile de spirit. Atunci cand intrebam poporul intr-o chestiune in care cunoastem opinia constanta, opinia nu mai este sursa de inspiratie a deciziei, ci proba pentru legitimitatea acesteia.

Din aceste motive consideram ca, societatea romaneasca nu este inca in masura sa suporte asemenea mutate in ceea ce priveste eposul national, traditia si valorile cultarale pe care si-a cladit existenta de-a lungul timpului, drept pentru care referendumul abrogativ cu privire la aceste reglementari reprezinta o necesitate.

 

CONCLUZII

In considerentul celor expuse anterior, Senatul considera de plin drept, faptul ca reglementarile evocate se inscriu in politica nationala si sociala a tarii si nu sunt decat un mod elocvent de reflectare a opiniei majoritare. Astfel, potrivit art 2 din constitutie coroborat cu art 61, rolul parlamentului in societate, asa cum am evocat si in pledoariile noastre, il reprezinta cel de reprezentant suprem al poporului. Din acest motiv, care este punctual de stabilitate al intregii dezbateri, Senatul a considerat oportun initierea unui astfel de proiect de lege, proiect care sa vizeze liniile directoare a intregii politici nationale in ceea ce priveste regimurile matrimoniale. 

  Analizand problemele supuse dezbaterii, precum si concluziile la care echipa Senatului a ajuns astazi, consider ca o balanta a cazului in speta ar fi un mijloc elocvent de evaluare a politicilor propuse.

  In ceea ce priveste problemele atinse, consideram ca am analizat intr-un mod exhaustive considerentele care stau la baza acestora, precum si solutiile care se vor a fi implementate. La un prim nivel de receptare, speram ca intreg auditoriul a reusit sa analizeze filosofia si status-quo-ul evocate de noi, si anticipativ, a sondat in esenta punctele cheie ale acestei dezbateri.

  Potrivit mentiunilor exprimate anterior, in concordanta cu prevederile NCC, familia naturala este nucleul de la care se divid structurile sociale, conceptiile care vor construi practica de maine, si principala parghie prin care traditia  romaneasca poate fi dusa mai departe. Nu trebuie trecute cu vederea nici argumentele de ordin moral si religios care s-au dovedit de-a lungul timpului un mijloc eficace de individualizare a poporului roman, individualizare care s-a impus intr-o sfera a similitudinilor incurabile.

   De aceea consideram ca avand si fundamentul juridic, asa cum am mentionat in cele expuse anterior, precum si sprijinul acordat de CEDO, sprijin regasit in continutul unor hotarari prin care se stabileste in mod clar faptul ca fiecarui stat ii corespunde posibilitatea inscrierii proprilor linii evolutive, in masura in care il reprezinta si ii confera stabilitate, si un grad sporit de certitudine, pentru a reglementa regimul matrimonial in Romania.

  Folosindu-ne de argumentele evocate si de CEDO in hotararile sale, consideram ca la baza tuturor propunerilor noastre sta INTERESUL SUPERIOR al oamenilor si al copiilor, interes care rezuma si concentreaza in esenta sa conceptul de interes superior al intregii societati. Astfel, PACS va fi considerat valabil numai intre persoane cu alteritate sexuala, pentru a se proteja o institutie deja reglementata la nivel legal si constitutional- casatoria intre barbat si femeie. Adoptia, de asemenea va fi doar un principal instrument prin care fiecarui copil adoptat i se va oferi o familie pe care nu a avut-o niciodata, o familie formata din doi parinti casatoriti, responsabili, si in acelasi timp capabili sa ii ofere educatia de care are nevoie. Intr-o alta prevedere, reglementarea eutanasiei ca mijloc accesibil numai sotilor, in conditii expres prevazute de lege, este atat o politica preluata din tarile cu un puternic fundament democratic, cat si un mijloc eficace de eluadare a posibilelor abuzuri.

 Ultima prevedere pe care Senatul a impus-o dezbaterii a fost cea referitoare la referendumul abrogativ, prevedere care vine sa finalizeze lupte seculare cu un anumit continut, si care mai presus de orice fel de critica, vizeaza protectia principiului care sta la baza intregului sistem de drept, si anume principiul democratiei constitutionale, regasit si in constitutia romaniei- art 2.

  Astfel, art 1 alin 5 prevede obligativitatea respectarii constitutiei si legilor statului, obligativitate care incumba atat poporului cat si autoritatilor statului. Din acest punct de vedere consideram imperiosa se obtine confirmarea poporului atunci cand se doreste a fi schimbata legea regimurilor matrimoniale, lege ale carei schimbari ar produce puternice reverberatii in randurile societatii.

  Din aceste motive, si in considerentul celor dezbatute si argumentate anterior, va rugam Onorata Curte, sa respingeti orice exceptie de neconstitutionalitate.

Echipa Avocatul Poporului

Purice Eliza-Maria, seria a II-a, grupa 107

Purice.eliza@drept.unibuc.ro

Domnule Preşedinte,

Onorată Curte,

 

În cadrul acestei dezbateri am onoarea de a reprezenta poziţia Avocatului Poporului în faţa Curţii Constituţionale. În temeiul art. 146 lit. a) din Constituția României si al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările si completările ulterioare, formulez următoarea sesizare cu obiecția de neconstituționalitate privitoare la dispozițiile Legii din 16 aprilie 2015.

Discursul meu se va structura în trei părţi, fiecare urmărind cele trei puncte rămase de atins în susţinerea neconstituţionalităţii legii propuse: problema încheierii pactelor civile și de solidaritate numai între bărbați si femei, modificarea regimului din închisori, dreptul la vizită intimă revenind numai cuplurilor de sex diferit si abrogarea dispozițiilor legii numai printr-un referendum.

România a aderat la Consilul Europei la 7 octombrie 1993 şi a ratificat Convenţia Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) la 20 iunie 1994. Nu putem nega, de altfel, că prin aderarea statului român la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta a consimțit să-și însușească și să respecte întocmai principiile și valorile ce stau la baza acestui act internațional, astfel cum sunt ele evocate în bogata jurisprudență a Curții de la Strassbourg.

1. În legătură cu prima problemă ridicată, cea aîncheierii pactelor civile și de solidaritate numai între bărbați și femei, sunt necesare mai multe precizări. Pentru a stabili natura constituțională a acestui articol din lege, vom avea în vedere articolul 48 alin (1) din Constituție, care prevede că: ”(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtită intre soti, pe egalitatea acestora si pe dreptul si indatorirea părintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor.”, precum și art. 26, intitulat ”Viața intimă, familială și privată”, unde se poate observa că acesta nu oferă protecţie specială nici familiei naturale, nici celei juridice şi nici celei heterosexuale în dauna sau înaintea celei homosexuale, ci se concentrează în exclusivitate asupra protejării vieţii intime a persoanei inclusiv în cadrul privat al familiei.

 De asemenea, articolul 9 al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede următoarele : „ Dreptul de a se căsători și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate de legile naționale care reglementează exercitarea acestor drepturi”.

Parteneriatul civil este un contract încheiat în fața unui notar public, fără niciun fel de discriminare, între două persoane adult care consimt să conviețuiască în baza afecțiunii, respectului, sprijinului reciproc și a egalității în drepturi. Cunoscut și sub numele de coabitare consensuală sau uniune consensuală, parteneriatul civil a premers căsătoriei din perspectiva dreptului civil, reprezentând, în același timp, o alternativă la acesta. De asemea, legislația română în vigoare cuprinde trimiteri la instituția parteneriatului în OUG 102/2005 republicată în 2011 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale UE, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene: ”partener – persoana care conviețuiește cu cetățeanul UE, dacă parteneriatul este înregistrat conform legii din statul membru de origine ori de proveniență sau, în cazul în care parteneriatul nu este înregistrat, relația de conviețuire poate fi dovedită”.

În Franța, pactul civil de solidaritate, denumit ”pacte civil de solidarité” și cunoscut ca PACS, este o formă contractuală civilă de uniune dintre doi adulți, prin care își organizează viața împreună. Acesta conferă drepturi, dar impune și obligații, însă într-o mai mică masură decât căsătoria. PACS-ul a fost votat de Parlamentul francez în noiembrie 1999, în principal pentru a oferi un statut legal cuplurilor de același sex.

În spațiul european au avut loc dezbateri privind propunerile de legalizare a căsătoriei dintre cuplurile de același sex, precum si a uniunilor civile. În prezent, 24 din cele 50 de țări si 4 din cele 6 teritorii dependente din Europa au recunoscut anumite tipuri de uniuni, majoritatea făcând parte din UE. 11 țări recunosc atât căsătoria, cât si pactele civile între homosexuali: Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Elveția și Regatul Unit. În plus, alte 12 țări ți 4 teritorii dependente au adoptat o formă a uniunii civile sau a coabitării neînregistrată.

Alte țări, cum ar fi cele scandinave, au adoptat o legislație cu privire la parteneriatul înregistrat, fapt ce implică, printre altele, că majoritatea prevederilor referitoare la căsătorie, și anume, consecințele juridice în materia partajului bunurilor, a dreptului succesoral, etc., de asemenea sunt aplicabile acestui tip de uniuni.

Parteneriatele înregistrate pentru cupluri de același sex au fost introduse în Islanda în 1996. Această legislație a fost abrogată odată cu trecerea noii legi care permite căsătoria indiferent de sexul partenerilor. Legea parteneriatelor înregistrate acorda toate drepturile, responsabilitățile și beneficiile căsniciei; era validă doar în cazul cuplurilor de același sex. Un partener înregistrat putea să adopte copilul celuilalt partener, cu excepția situației în care copilul era adoptat dintr-o altă țară. Toate partidele din Parlamentul Islandei erau în favoarea legii.

Una dintre primele cauze care a arătat că diferenţierea între cuplurile heterosexuale şi cele homosexuale în ceea ce priveşte drepturi conferite de Convenţie ridică probleme din perspectiva CEDO este Karner c. Austria. Diferenţa de tratament între cuplurile (necăsătorite) hetero şi cele homosexuale fiind evidentă, Curtea a reamintit că aceasta poate fi sancţionată în temeiul Convenţiei doar dacă nu este susţinută printr-o justificare obiectivă şi rezonabilă, având la bază motive extrem de grave. „Protecţia familiei tradiţionale” reprezenta o astfel de justificare, dar înalta instanţă a precizat cu claritate că ea nu poate fi utilizată în orice ipoteză, în favoarea oricărei măsuri discriminatorii la adresa cuplurilor homosexuale, iar Austria a fost condamnată pentru încălcarea Convenţiei.

Curtea a estimat în 2006, în cauza Parry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, că deși dreptul englez nu permitea la epoca faptelor căsătoria între persoanele de același sex, reclamanții puteau să își continue relația sub toate aspectele sale esențiale și să îi confere chiar și un statut juridic similar, dacă nu chiar identic, căsătoriei, prin intermediul unui parteneriat civil ce conferea practic aceleași drepturi și obligații. Prin urmare, Curtea a considerat parteneriatul civil ca fiind o opțiune adecvată.

Invocând evoluţiile legislative din statele membre ale Convenţiei, precum şi art. 9 din Carta drepturilor fundamentale a UE, Curtea nu mai consideră că dreptul la căsătorie menţionat în art. 12 CEDO trebuie să fie considerat, în toate circumstanţele, ca fiind limitat la cazul căsătoriilor încheiate între persoane de sex opus (par. 61). Contururile noţiunii convenţionale de „căsătorie” sunt modificate, iar diferenţa de sex a „soţilor” nu mai apare ca un element ce condiţionează aplicabilitatea art. 12.

Realizarea uniformităţii internaţionale de soluţii şi respectarea alterităţii – obiective fundamentale ale dreptului internaţional privat – sunt serios puse la încercare în domeniul matrimonial, odată cu consacrarea legislativă, în diverse sisteme de drept străine, a mariajului între persoane de acelaşi sex.

Efectele adverse ale mobilităţii transfrontaliere asupra situaţiei familiale a unui individ sau cuplu pot fi totuşi temperate, cel puţin parţial, prin luarea în discuţie a imperativelor legate de protecţia drepturilor fundamentale ale omului în Europa.

Având în vedere că aceste dispoziții ale Legii din 16 aprilie aduc atingere unor drepturi fundamentale, precum dreptul la egalitate în fața legii, dar și prevederilor art. 26 cu privire la protecția vieții intime, familiale și private, acestea pot fi declarate neconstituționale.

2. În ceea ce privește a doua problemă, a modificării regimului de detenție și a dreptului la vizită intimă, care aparține numai cuplurilor de sex diferit, este incident art. 16 din Constituție, care prevede egalitatea cetățenilor în fața legii. Violarea principiului egalităţii apare atunci când se aplică un tratament juridic diferenţiat unor situaţii de fapt asemănătoare, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie vădită între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

Curtea reamintește că, deși orice detenție conformă legii antrenează prin natura sa restricții ale vieții private si de familie ale reclamantului, este totuși esențial pentru respectarea vieții familiale ca administrația penitenciară și celelalte autorități competente să îl ajute pe deținut să mențină contactul cu familia sa.

                  Interdicția vizitelor familiale respective constituie o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie, garantat de articolul 8 par. 1 al Conventiei Europene ale Drepturilor Omului: ”Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”

                  Curtea recunoaște marea importanță, pentru un deținut, a faptului de a-și putea menține legăturile personale și afective cu familia sa, mai ales după o perioadă prelungită de detenție. Restricțiile aduse vizitelor familiale se pot justifica, în mod provizoriu, prin factori de tipul riscului de înțelegere secretă sau de sustragere, protejării martorilor sau necesității asigurării unei bune derulări a urmării penale. De asemenea, autoritățile naționale competente trebuie deci sa facă proba eforturilor lor de a găsi un just echilibru între necesitatea realizării urmăririi penale si drepturile deținutului, spre exemplu căutând măsuri alternative – supravegherea vizitelor de către un polițist sau alte restricții privind natura, frecvența sau durata vizitelor.

Astfel, un refuz nemotivat al vizitelor nu poate fi în conformitate cu legea, iar o interzicere absolută a acestora nu se poate justifica decât prin circumstanțe excepționale.

În concluzie, dispoziția potrivit căreia numai cuplurile de sex diferit care au conviețuit o perioada de cel puțin 3 luni înainte de începerea regimului de detenție, textul de lege este criticabil, sub aspectul încălcării a art. 14 al Convenției, care privește interzicerea discriminării: ”Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. ”

Astfel, în sistemele străine de drept, putem observa cum în iunie 2007, Departamentul de Corecție și Reabilitare din California a anunțat că va permine vizitele intime pentru persoanele de același sex. Această politică a fost adoptată pentru a se conforma cu o lege națională din 2005 care cerea agențiilor de stat să confere aceleași drepturi de care se bucură couplurile heterosexuale și pentru partenerii de același sex. Noua lege permite vizite intime numai pentru cuplurile de același sex căsătorite sau care se află într-un pact civil de dinaintea încarcerării unuia dintre parteneri.

                  Sistemul penitenciar din Mexic permite detinuților homosexuali sa primească vizite intime de la partenerii lor. Autoritățile au acceptat recomandarea unei comisii care apără drepturile omului, ceea ce a reprezentat un important pas în combaterea discriminării bazate pe preferințele sexuale.

 

În februarie 2015, deținuții care își declară în mod oficial partenerul de același sex au dreptul la vizită intimă în toate închisorile din Brazilia, iar această decizie a fost adoptată de Consiliul Penitenciar Național.

 

Putem vorbi despre o încălcare a principiilor constituționale stabilite de legiuitor în ceea ce privește nediscriminarea pe criterii sexuale și egalitatea tuturor cetățenilor în drepturi, ceea ce duce la declararea dispoziției Legii din 16 aprilie 2015 ca neconstituțională.

 

3.  În legatură cu ultima problemă ridicată, analizând prevederile legale criticate care privesc abrogarea dispozițiilor legii numai în urma convocării de către Președintele României a unui referendum al cărui rezultat ar fi în favoarea abrogării lor, se observă că sunt incidente art. 2, respectiv 90, 151, 153 si 156 din Constituție, prin care se prevede regimul referendumului.

În plus, articolul 2 al Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu modificările şi completările ulterioare, stabilește situațiile în care acesta are loc:

 ART. 2

(1) Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român cu privire la:

  1. a) revizuirea Constituţiei;
  2. b) demiterea Preşedintelui României;
  3. c) probleme de interes naţional.

(2) În condiţiile prezentei legi se poate organiza şi desfăşura şi referendum local asupra unor probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale.

(3) În cadrul referendumului populaţia poate fi consultată cu privire la una sau la mai multe probleme, precum şi cu privire la o problemă de interes naţional şi o problemă de interes local, pe buletine de vot separate.

Unul dintre principiile esenţiale care guvernează dreptul civil este principiul simetriei în drept, un principiu cu aplicabilitate generală, în virtutea căruia, orice modificare adusă uneia ori alteia dintre clauzele unui contract trebuie să îmbrace aceeaşi formă ca şi cel modificat.

Se observă, așadar, un dezechilibru între forma actului normativ (legea) și modul de abrogare a acestuia(referendumul), ceea ce determină neconstituționalitatea prevederilor Legii din 16 aprilie 2015.  Mai mult, abrogarea dispozițiilor legii numai în urma convocării de către Președintele României va întâmpina piedici procedurale, întrucât se creează o sarcină disproporționată, deoarece nu există identitate între formele de adoptare, respectiv, de abrogare a unui act normativ.

 

Domnule Președinte al Curții Constituționale,

Distinși membri ai Plenului Curții Constituționale,

 

În considerarea argumentelor expuse mai sus, vă solicit să admiteți sesizarea de neconstituționalitate și să constatați că Legea din 16 aprilie 2015 a fost adoptată fără respectarea prevederilor constituționale.

Bîțic Beatrice-Maria

Grupa 104, seria I

 

Domnule Preşedinte,

 

Onorată Curte,

 

În baza art. 146 lit. a,  Avocatul Poporului sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Codul civil care prevăd că instituţia căsătoriei priveşte doar cuplurile formate dintr-un bărbat şi femeie, precum şi cu obiecţia de neconstituţionalitate a legii adoptate de Senat la 16 aprilie 2015 în integralitatea sa.

Dispoziţiile supuse examinării Curţii încalcă în principal principiul egalităţii, consacrând discriminări de natură a aduce atingere unor drepturi fundamentale printre care se numără dreptul la viaţa intimă şi dreptul la o familie.

Cu privire la primul aspect supus atenţiei Curţii:

1. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Codul civil care prevăd că instituţia căsătoriei priveşte doar cuplurile formate dintr-un bărbat şi femeie

În argumentarea caracterului de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Codul civil care prevăd că instituţia căsătoriei priveşte doar cuplurile formate dintr-un bărbat şi femeie, propunem analiza următoarelor aspecte:

  1. Cadrul constituţional
  2. Dreptul internaţional pertinent
  3. În capitolul rezervat drepturilor şi libertăţilor fundamentale, textul constituţional consacră un articol familei, desprinzându-se din aceste dispoziţii existenţa unui drept fundamental la o familie.

Articolul 48 din Constituţia României prevede că familia, în sensul dispoziţiilor constituţionale, se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi.

Reglementarea excesivă, a tuturor relaţiilor sociale, de către o Constituţie este aproape imposibilă şi poate determina ineficacitatea acesteia din urmă, fiind de dorit, poate, ca prin legea fundamentală să se stabilească un cadru în limitele căruia societatea, aflată într-o continuă evoluţie, să dispună de posibilitatea de a-şi regla valorile, subordonându-se liniilor directoare trasate de Constituţie. Ideea unei Constituţii ca un corp viu, asemeni Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este preferabilă, cel puţin în această materie, unei legi fundamentale rigide care ar trebui fie să se schimbe frecvent, ducând la instabilitatea principiilor pe care le ocroteşte, fie să devină inaplicabilă noilor realităţi sociale a căror dinamică devine din ce în ce mai pronunţată.

Având în vedere aceste considerente, formularea textului constituţional dovedeşte o foarte mare flexibilitate, devenind aplicabil unor realităţi pe care legiuitorul constituant fie le-a anticipat, fie nu le-a avut în atenţie. Cert este însă că, în contextul dezbaterilor fervente existente la ora actuală la nivelul societăţii mondiale privind căsătoriile dintre persoanele de acelaşi sex, Constituţia României oferă suportul legal, obiectiv care ar putea fundamenta schimbarea modului de reglementare a instituţiei căsătoriei, dincolo de criteriile subiective care ar putea fi avute în vedere, precum intenţia legiuitorului constituant de acum două decenii, argument care va deveni din în ce mai greu de invocat odată cu trecerea timpului şi evoluţia raporturilor sociale.

Din această perspectivă, supunem atenţiei Curţii prevederile Codului civil român care, şi în actuala redactare, menţine o interdicţie la articolul 277 privind căsătoria între persoanele de acelaşi sex, restricţie care nu numai că nu este motivată, dar care vine chiar să contrazică dispoziţiile constituţionale în vigoare. Astfel, adăugându-se la textul constituţional (în speţă articolul 48), potrivit articolului 258 din Codul civil referitor la familie, la alineatul al patrulea se prevede că prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie.  

 Mai mult, consacrând această diferenţă de tratament, legiuitorul ordinar aduce atingere unui drept fundamental, fără respectarea condiţiilor prevăzute de articolul 53 din Constituţie.

Cuplurilor de acelaşi sex nu le este recunoscut dreptul fundamental la o familie aşa cum este el reglementat de articolul 48, fără ca restrângerea exerciţiului acestui drept să se impună pentru vreuna dintre situaţiile prevăzute de articolul 53. Singura ipoteză care ar putea fi invocată este cea a apărării moralei publice, dar ea devine invalidă în speţa de faţă, libertatea sexuală fiind consacrată prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca derivând din respectul datorat vieţii private prevăzut la articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la care România este parte.

Mai mult, restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Valorile democraţiei vizează, printre altele, respectarea minorităţilor de orice fel, iar nu instaurarea unei tiranii a majorităţii astfel încât restrângerea exerciţiului dreptului la familie pe criteriul orientării sexuale constituie o discriminare în sensul articolului 16 din Constituţie care consacră egalitatea cetăţenilor şi al articolului 53, măsură restrângerii nefiind aplicată în mod nediscriminatoriu.

În plus, venind în anticiparea contraargumentelor privind diferenţa de situaţie dintre cuplurile heterosexuale şi cuplurile homosexuale, ţinem să subliniem că egalitatea se raportează la ideea de diferenţă, impunându-se din ce în ce mai mult principiul proporţionalităţi, prevăzut, de altfel, de articolul 53.

Având în vedere dispoziţiile menţionate, art. 48 referitor la familie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi precum şi art. 16 care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor, Avocatul Poporului cere Curţii să aprecieze în primul rând constituţionalitatea prevederilor din Codul civil care reglementează instituţia familiei şi în al doilea rând, supune atenţiei Curţii şi examinarea proporţionalităţii măsurilor luate pentru restrângerea unui drept fundamental al persoanelor de acelaşi sex prin raportare la scopul urmărit şi care ar trebui să fie unul de natură foarte gravă într-o societate democratică în care discriminarea de orice fel ar trebui să fie condamnată.

  1. Nu în ultimul rând, luând în considerare prevederile articolului 20, dispoziţiile menţionate până acum trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu tratatele internaţionale privind drepturile omului la care România este parte.

Astfel, deşi art. 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră dreptul la căsătorie al bărbatului şi al femeii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, în Decizia Schalk şi Kopf c. Austriei rămasă definitivă la 22 noiembrie 2010, că aceste dispoziţii trebuie coroborate cu art. 9 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europeane astfel încât el nu mai poate fi privit ca o limitare a accesului cuplurilor de acelaşi sex la instituţia căsătoriei.

În aceeaşi decizie, Curtea Europeană a apreciat că, în lipsa unui consens european, statele încă dispun de o marjă de apreciere în reglementarea condiţiilor privind căsătoria.

Am dori să expunem, pe scurt, câteva considerente pentru care această marjă de care ar dispune şi România, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este chiar atât de largă încât să fundamenteze dispoziţiile atacate din Codul civil.

În primul rând, se observă prezenţa unui numitor comun între sistemele juridice ale statelor contractante, a unui început de consens european ca factor de natură a influenţa limitele marjei de apreciere (Hotărârea Schiwzgebel c. Elveţiei din 2010). Există 12 ţări care au legislaţii care permit căsătoriile între cupluri de acelaşi sex, în 7 dintre aceste cazuri fiind adoptate începând cu anul 2010, anul în care Curtea a statuat asupra cazului menţionat. Mai mult, în 5 alte state se discută în prezent propuneri similare care să autorizeze căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. Ţările convergând spre legalizarea acestor căsătorii, România nu se poate opune nejustificat acestei tendinţe, familia conturându-se treptat ca o valoare consacrată la nivel european, faţă de care tradiţiile naţionale nu mai pot fi invocate. Din această perspectivă, este de aşteptat ca jurisprudenţa CEDO să cunoască un reviriment, ca în cazul acceptării căsătoriilor încheiate de către transexuali, tot ca urmare a conturării unui consens european (Hotărârea Goodwin c. Regatului Unit din 2002), iar constatarea unei practici identice evidente reduce marja de apreciere şi face ca orice deviere să fie greu de justificat.

În al doilea rând, în aceeaşi cauză, Schalk şi Kopf c. Austriei, CEDO admite că relaţiile care se stabilesc în cadrul unui cuplu homosexual nu se limitează la sfera vieţii private, ci întră în sfera noţiunii de viaţa familială. Deşi Curtea pare să concluzioneze contrar acestei premise pe care a stabilit-o, este clar că acest nou statut conferă relaţiilor homosexuale protecţia care se cuvine vieţii de familie şi care, corelată cu dispoziţiile constituţionale româneşti din materie ar impune reglementarea situaţiei juridice a cuplurilor homosexuale în sensul ocrotirii dreptului lor fundamental de a întemeia o familie.

În al treilea rând, marja de apreciere este însoţită de un control european al punerii sale în aplicare, iar ingerinţele vor fi examinate veghind ca următoarele criterii să fie asigurate : pluralism, toleranţa şi spiritul de deschidere (Handyside c. Regatului Unit din 7 decembrie 1976). Ingerinţa statului român în sfera relaţiilor familiale care ţin de viaţa familială ca o componentă a vieţii intime ocrotite de articolul 26 din Constituţia României nu respecta niciunul dintre criteriile mai sus menţionate, fiind nejustificată.

2. Obiecţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile privind adopţia şi apelul la o mamă surogat în cazul persoanelor de acelaşi sex care trăiesc în uniuni de fapt

Legea adoptată de Senat pe 16 aprilie 2015 prevede, printre altele, interdicţia pentru persoanele de acelaşi sex care trăiesc în uniuni de fapt de a adopta copii şi de a apela la o mamă surogat, urmând ca acei copii rezultaţi din astfel de uniuni să fie încredinţaţi de către stat cuplurilor alcătuite din bărbat şi femeie.

Considerăm că această problemă trebuie supusă atenţiei Curţii ca o gravă încălcare a principiului egalităţii consacrat de art. 16, precum şi a art. 26 care ocroteşte viaţa familială, din Constituţia României.

În ceea ce priveşte prima problemă, cea a adopţiei, se arată că şi legislaţia României de până acum în această materie (Legea 273/2004) prevede posibilitatea persoanelor celibatare care trăiesc cu o persoană de sex opus de a adopta un copil, atât timp cât sunt îndeplinite condiţiile cerute şi sunt parcurse etapele procedurale.

Pe de altă parte, printre principiile care trebuie avute în vedere în procedura adopţiei, şi poate chiar cel mai important dintre ele, se numără principiul interesului superior al copilului. În virtutea acestui principiu, statul dispune de o largă marjă de apreciere în stabilirea condiţiilor de îndeplinit în procedura adopţiei. Cu toate acestea, în virtutea acestei marje, statul nu capătă o putere nelimitată care poate rezulta, de altfel, în arbitrar. Dimpotrivă, aprecierile sale privind respectarea principiului interesului superior al copilului trebuie să fie obiective, iar măsurile luate trebuie să fie proporţionale cu scopul urmărit.

Interdicţia pe care dispoziţiile criticate o impun are un caracter profund discriminatoriu, de natură a afecta în acelaşi timp şi valoarea fundamentală de viaţă familială întrucât exclude din categoria potenţialilor adoptatori persoanele homosexuale care ar îndeplini cerinţele impuse de lege. Orientarea sexuală devine astfel un criteriu de discriminare, cererile de adopţie ale unor astfel de persoane care trăiesc în uniuni de fapt fiind inadmisibile, fără a se mai verifica îndeplinirea altor condiţii, ca urmare a dispoziţiilor legii criticate.

O speţa similiară a fost supusă atenţiei CEDO în cazul E.B. c. Franţei, Curtea Europeană statuând că principiul interesului superior al copilului nu poate constitui fundamentul unui discriminări nejustificate, neproporţionale. Se cere examinarea stilului de viaţa al persoanei care doreşte să adopte, a relaţiilor acesteia, îndeosebi cele de natură familială, dar simpla orientare sexuală nu e suficientă pentru a respinge o cerere de adopţie.

În plus, perioada de 90 de zile de dinaintea încredinţării prevăzută de Legea 273/2004 care permite observarea existenţei unei adaptări a copilului la noul mediu, precum şi aprecierea asupra relaţiilor de familie care s-ar stabili, dar mai ales rolul instanţei de judecată în luarea deciziei de încuviinţare sunt garanţii că interesul copilului va fi pus în prim plan şi că el nu va fi plasat într-un mediu dăunător dezvoltării sale.

În legătură cu a doua problemă, cea a apelului la o mamă surogat, reţinem că până la această lege adoptată de Senat nu exista o reglementare clară a situaţiei mamelor surogat, deşi au existat mai multe proiecte în aceste sens, adoptate tot de către Senat. De altfel, nici aceste dispoziţii nu detaliază statutul mamelor surogat, ci se vizează interzicerea apelului la această metodă de procreere pentru persoanele de acelaşi sex care trăiesc în uniuni de fapt.

Neexistând o reglementare clară în materie şi, pe cale de consecinţă, nici o interdicţie asemănătoare pentru cuplurile heterosexuale, apreciem că se face din nou o discriminare, în sensul art. 16 din Constituţia României.

Mai mult, în acest caz, al apelului la o mamă surogat, cel puţin unul dintre parteneri este tatăl biologic al copilului. Sancţiunea prevăzută de teza a doua a acestei dispoziţii este disproporţionată, nu se justifică în baza interesului superior al copilului şi este o atingere adusă vieţii familiale ocrotite de art. 26 din Constituţiei, precum şi dreptului la o familie prevăzut de art. 48.

 

3. Obiecţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile referitoare la eutanasie

 

Susţinem că şi această dispoziţie din legea atacată este neconstituţională întrucât ea contravine dreptului la viaţă consacrat de art. 22 din Constituţie, precum şi art. 16 privind egalitatea.

În primul rând, eutanasia este interzisă în România expres de către Codul de deontologie medicală la art. 121, indiferent de gravitatea, prognosticul bolii şi de insistenţele pacientului conştient, atât eutanasia, cât şi sinuciderea medicală asistată fiind considerate atingeri aduse dreptului la viaţă. În plus, art. 191 din Codul penal califică drept infracţiune adusă vieţii determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

Poziţia noastră este însă cea susţinută în faţa Curţii anterior nu pentru că acest aspect ar fi fost avut în vedere cu prioritate, ci îndeosebi pentru că legiuitorul nu aduce suficiente garanţii de natură a proteja viaţa umană de atingerile cu caracter arbitrar care i-ar putea fi aduse.

În baza art. 26 din Constituţie, persoana are dreptul de a dispune de ea însăşi. Art. 22 protejează viaţa de atingerile care i-ar putea fi aduse din exterior, dar nu poate limita persoana în a dispune de ea însăşi. Considerăm că este, deci, opţiunea legiuitorul de a reglementa sau nu în sensul permiterii întreruperii vieţii în caz de maladie incurabilă, dar este necesar ca legalizarea acestei proceduri să comporte mai multe garanţii, certificatul medical şi solicitarea formulată în faţa unui notar public fiind insuficiente pentru a elimina arbitrarul şi pentru a desprinde voinţa persoanei în cauză.

Doar dacă persoana şi-a manifestat deja dorinţa în acest sens, în urma unei informări făcute de către personalul de specialitate şi este conştientă de situaţia sa medicală şi de evoluţia acesteia sau, dacă persoana nu mai poate hotărî pentru sine, decizia i-ar putea reveni reprezentantului său, poate în urma unei aprecieri făcute de o instanţă de judecată. Suntem de părere că în faza actuală legea nu înlătură posibilitatea ingerinţelor şi denaturării voinţei persoanei suferind de o maladie incurabilă,putându-se ajunge până la încălcarea dreptului său la viaţa.

În al doilea rând, dispoziţiile criticate sunt susceptibile de a fi neconforme cu normele constituţionale întrucât instituie o discriminare nejustificată, pe criteriul identităţii sexuale. O decizie atât de importantă precum cea a întreruperii vieţii trebuie luată chiar de persoana în cauză sau, dacă nu este posibil, de către persoana care este cea mai în măsură să-i cunoască voinţa. Având în vedere natura relaţiilor de cuplu care se stabilesc nu doar în baza libertăţii sexuale, ci care presupun şi ataşament, valori comune, partenerului acelei persoane ar trebui să îi fie recunoscut dreptul de a decide, oricare ar fi orientarea sexuală a acestuia din urmă. Legea impune o diferenţă de tratament atât pentru pacientul care, suferind de o maladie incurabilă, ar dori să beneficieze de prevederile privind eutanasia, urmărind încheierea vieţii într-un mod demn, dar nu îşi mai poate exprima singur voinţa în acest sens, cât şi pentru partenerul său care se vede în imposibilitatea de a-i aduce la îndeplinire voinţa.

Siman Noemi – Miruna

Seria II

Grupa 109

Onorată curte

Domnule Președinte,

Șiman Noemi-Miruna, în calitate de Președinte al României, în temeiul dispozițiilor art. 146, lit. a) din Constituția României, republicată, ale art. 15 și următoarele din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, formulez prezenta cerere de soluționare a obiecției de neconstituționalitate privind legea votată de Senat în data de 16 aprilie 2015.

Prevederile vizate de obiecția de neconstituționalitate sunt cele ce privitoare la instituția referendumului, eutanasiei și vizitei intime. Pledoaria de față analizează viciile de neconstituționalitate conținute de  legea care are ca obiect legalizarea eutanasiei în România și dreptul la vizită intimă.

I.Eutanasia

În doctrina medicală s-au conturat două concepte privind această problemă, respectiv eutanasia și sinuciderea asistată. În timp ce prima presupune acțiuni directe din care rezultă decesul unei persoane ( la cererea acesteia), cea de-a două presupune acțiuni indirecte din partea terților, astfel încât acțiunile directe sunt întreprinse de persoana în cauza.

În expunerea următoarelor argumente, vom demonstra că din punct de vedere constituțional, eutanasia nu este posibilă în România.

În primul rând, Constituția României consacră prin articolul 22 (1), dreptul la viață: €œ “Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică sunt garantate.” Prin acest articol înțelegem că nici statul sau nicio terță persoană nu pot aduce atingere vieții altei persoane. Statul român protejează viață individului încă de la naștere, indiferent de starea de sănătate a nou-născutului.  Așa cum este înțeleasă acum protecția dreptului la viață, indiferent de intenția pacientului, medicul este obligat să depună toate diligența pentru a-i salva viața sau a-i oferi tratamente paliative în cazul maladiilor . Dacă eutanasia ar fi legală, medicii ar avea posibilitatea să aducă atingere vieții și integrității unei persoane prin realizarea unor operațiuni directe asupra individului din care ar rezulta moartea acestuia. Acest lucru este contrat Constituției, deoarece în speță, dreptul de viață al pacientului s-ar transmite medicului, or drepturile fundamentale nu pot fi transmisibile, ele fiind inerent legate de persoana titularului. Prin legalizarea eutanasiei, medicii ar încălca Constituția prin exercitarea acestei forme de tratament.

În al doilea rând, diferența dintre cele două concepte discutate, respectiv cel de eutanasie și cel de sinucidere asistată, este esențială. Pe plan internațional, se susțin argumente precum existența unui drept de a muri, ca apanajul dreptului de a dispune de tine însuți. În raportul de activitate CEDO din Ianuarie 2015 , privind cazurile care implicau eutanasia sau sinuciderea asistată, s-a statuat că doar în cazul sinuciderii asistate putem lua în considerare argumentele precum dreptul la moarte sau la autodeterminare ( și aceste argumente pot fi dezbătute în cadrul unei legi care ar avea ca obiect legalizarea sinuciderii asistate în Românie, dar în speță, eutanasia este cea care se cere a fi analizată). Rezultă că nici pe plan internațional nu se acceptă unanim legalizarea unei practici care prin acțiuni directe ale unei alte persoane să se aducă atingere vieții pacientului. Atât pe plan internațional, cât și în România, persoanele dispun de drepturile fundamentale fără a avea posibilitatea de a renunța la aceasta. Ele pot fi doar restrânse prin lege, conform art. 53 din Constituție, lucru care însă este imposibil în cazul dreptului la viață, așa cum am demonstrat în discursul anterior. Intenția titularului drepturilor fundamentale afectează doar exercitarea acestora, dar nu și existența lor în sine. În cazul Haas contra Elveției, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că statele nu pot interveni și pune capăt unei vieți a pacientului, fără a încălca articolul 2 al Convenției, deoarece și acesta ocrotește viața indiferent de calitatea acesteia.

În al treilea rând, medicina a avansat, astfel încât suferințele fizice cauzate de maladii incurabile au fost în totalitate sau în mare parte eradicate. Pe acest fond, o eventuală ucidere la cererea pacientului ar avea ca fundament numai starea sa precară din punct de vedere psihic, lucru greu de cuantificat astfel încât aceasta să constituie motivarea eutanasiei. O astfel de practică ar fi extrem de periculoasă, având în vedere starea psihică care poate suferi diverse schimbări, astfel încât consimțământul exprimat în favoarea eutanasiei ar fi un consimânțământ afectat de starea de sănătate psihică a pacientului. Din aceste motive, în România eutanasia este incriminată, deoarece nu există niciun temei serios și rezonabil care să permită legalizarea acestei proceduri. Susținem că temeiul acestei incriminări încă este justificabil din punct de vedere legal.

În concluzie, reafirmă că dreptului la viață nu ii se poate aduce nicio atingere de către o terță persoană, indiferent de intenția titularului, fără să se încalce Constituția României.

Dacă analizăm procedura cerută de legea dezbatută, acesta prevede că doar în cadrul căsătoriei sau a pactului civil și de solidaritate dintre persoanele de sex diferit se permite, în caz de maladie incurabilă dovedită prin certificat medical întreruperea vieții soțului sau a partenerului bolnav, la solicitarea sa formulată în față unui notar public. Vom prezenta pe scurt obiecțiile privind și această procedură, considerând că eutanasia nu poate fi încă legalizata în România indiferent de procedură. În primul rând, se creează o discriminare vădită între cei care ar beneficia de eutanasie, deoarece se dorește ca doar persoanele aflate în cadrul unei căsătorii sau a unui pact civil și de solidaritate să poată apela la această practică. Astfel, prin această procedura vor fi discriminați cei care nu sunt căsătoriții sau nu fac parte dintr-un pact civil și de solidaritate și cei care nu au posibilitatea de a fi în această situație (homosexualii). Prin aceasta se încalcă articolul 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi a cetățenilor. În al doilea rând, dreptul la viață și la integritate fizică și psihică este strâns legat de persoana individului, el neputând fi transmis în niciun fel către altă persoană. În țările în care acest lucru este posibil însă, se specifică clar că persoana care ar putea cere eutanasierea altei persoane nu trebuie să aibă nimic de câștigat din punct de vedere material de pe urma morții celui care a fost eutanasiat.

II. Dreptul la vizită intimă

Pentru a se pronunța, considerăm că, în calitate de unică autoritate de jurisdicție constituțională în România, Curtea Constituțională va trebui să interpreteze articolele 16, 26 și 53 din Constituție.

Legea propusă dezbaterii prevede că dreptul la vizită intimă în închisoare aparține numai cuplurilor de sex diferit care pot demonstra că au conviețuit în calitate de soți sau au avut relații stabile o perioadă de cel puțin 3 luni înainte de începerea regimului de detenție.

Considerăm că prin aceste condiții se creează o discriminare față de cuplurile compuse din persoane homosexuale.  Acestora le este restrâns exercițiul dreptul la viață intimă, familială și privată, prevăzut de articolul 26 din Constituție, pe criterii care nu se regăsesc în articolul 53 din Constituție. De asemenea, le este încălcată și egalitatea în drepturi, deoarece articolul 16 din Constituie prevede în alineatul (1): “Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.” În acest caz, partenerii ce alcătuiesc un cuplu homosexual nu au dreptul la vizită intimă. În România, exercițiul unor drepturi poate fi restrâns doar dacă sunt îndeplinite anumite condiții, prevăzute de articolul 53 din Constituție. Din enumerarea acestor condiții, cea care a fost adesea invocată în cazul cuplurilor homosexuale este morala publică. Având în vedere tendința internațională de acceptare, câteodată chiar tacită, a cuplurilor homosexuale, dar mai ales dezincriminarea homosexualității în România, considerăm că morala publică în acest moment nu mai este încălcată, deoarece aceștia se bucură de tolerarea statului. Chiar dacă în România, cuplurile homosexuale nu au posibilitatea de a fi recunoscute încă legal, ei nu mai sunt pedepsiți pentru orientarea lor sexuală, pe de altă parte, Codul Penal incriminează prin articolul 317 instigarea la ură pe motive de orientare sexuală.  Prin articolul 4 din Constituție, alineatul 2 se stipulează că:” România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie…”. Interpretând extinctiv conceptul de libertate de opinie, acesta ar putea îngloba și orientarea sexuală, iar în acest caz, orientarea sexuală nu ar mai constitui o încălcare a moralei publice. În sprijinirea acestui argument, ordonanța de urgență nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare delimitează clar aceste criterii, stabilind că cetățenii nu vor fi discriminați pe baza orientării lor sexuale. Concluzionăm astfel prin a spune că orientarea sexuală nu poate afecta morala publică, fiind chiar ocrotită de către Constituție

În cazul Norris v. Ireland, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus în discuție necesitatea și nevoia socială presantă de a restrânge anumite drepturi homosexualilor, ajungându-se la concluzia că niciuna din aceste două probleme ridicate nu sunt într-atât de vizibile în societate în ceea ce privește problema cuplurilor homosexuale, astfel încât să le fie restrâns dreptul la o viață privată. Desfășurarea unor activități într-un cadru privat precum cel vizat într-o vizită intimă nu intră în contradicție cu nevoile societății și nici nu reprezintă o necesitate pentru    a fi restrânse prevederile articolului 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel în viziunea Curții, restrângerea dreptului la viață privată în cazul homosexualilor nu este necesară într-o societate democratică, în care libertatea de opinie este ocrotită, și nici nu există o situație care să fi determinat o astfel de restrângere.

În urma argumentelor invocate, solicităm Curții să declare neconstitutionlitatea prevederilor atacate de obiecția de neconstituționalitate invocată de Președintele României.

Sarbu Serban – Mugurel

Seria I

Grupa 102

Domnule Presedinte,

Onorata Curte,

Ma numesc Sarbu Serban-Mugurel si alaturi de colega mea, Siman Noemi-Miruna, il vom reprezenta pe Presedintele Romaniei in cadrul acestei dezbateri privind constitutionalitatea actului normativ supus controlului Curtii Constitutionale. Consideram ca acest act normativ prezinta numeroase vicii de neconstitutionalitate in reglementarea a trei institutii:

1. Institutia abrogarii legii in cauza prin referendum convocat de Presedintele Romaniei; (la care ma voi referi individual)

2. Institutia eutanasiei; (pe care o vor viza pledoariile ambilor reprezentati ai Presedintelui Romaniei)

3. Institutia vizitei intime in cadrul regimului de detentie; (la care se va referi colega mea)

Viciile de neconstitutionalitate vor fi prezentate in ordinea in care au fost enumerate cele trei institutii.

I. Institutia abrogarii legii prin referendum convocat de Presedintele

Romaniei

Onorata Curte,

Prin dispozitiile care reglementeaza institutia abrogarii legii prin referendum, legiuitorul, adauga la prevederile constitutionale si eludeaza etape ale procedurilor consacrate de Legea Fundamentala. Constitutia Romaniei consacra trei categorii de referendum prin art. 90,

95 si 151. Printr-o lege, care nu este de rang constitutional, legiuitorul trebuie sa respecte aceste categorii de referendum. Va rog, in acest sens, sa observati ca referendumul prevazut de legiuitor in legea controlata nu poate fi incadrat in nici o categorie prevazuta de Constitutie. Acesta nu are de a face cu demiterea presedintelui sau cu revizuirea Legii Fundamentale, iesind din start de sub

imperiul dispozitiilor art. 95 si 151. In ceea ce priveste, incadrarea referendumului prevazut de textul legal in categoria prevazuta de textul constitutional prin art. 90 ne mentinem pozitia in baza urmatoarelor argumente. Art. 90 confera, Presedintelui Romaniei, dreptul de a cere poporului sa-si exprime vointa cu privire la probleme de interes national, prin referendum, dupa

consultarea Parlamentului. Prin nerecunoasterea unor efecte juridice acestui tip de referendum, nici in textul art. 90 si nici in alte dispozitii constitutionale, suntem convinsi ca vointa constituantului a fost de a reglementa un tip de referendum consultativ, ce poate produce cel mult efecte politice. Intorcandu-ne la textul legal controlat observam ca acesta prevede efecte juridice ale referendumului pe care il instituie, mai exact, abrogarea legii. Mai mult, nuantand efectele juridice pe care nu le-ar putea avea un referendum convocat de Presedintele Romaniei, in temeiul art. 90, Curtea Constitutionala a statuat prin Decizia nr. 70/1999 ca Presedintele nu poate initia un referendum legislativ, ci numai unul consultativ. Credem ca prin aceasta decizie Curtea a inclus in categoria referendumului legislativ si referendumul abrogativ, abrogarea fiind o dimensiune a legiferarii. Cu toate acestea, chiar daca nu am accepta argumentele prezentate pana acum nu putem ignora Decizia nr. 567/2006 a instantei constitutionale prin care se statueaza ca stabilirea prin lege a problemelor de interes national ar reprezenta un amestec al Parlamentului in exercitarea atributiilor exclusive ce-i sunt conferite, de Constitutie, Presedintelui. Or, legiuitorul, in cazul de fata, a ingradit dreptul de apreciere a Presedintelui astfel incat il obliga pe acesta sa considere ab initio ca referendumul de abrogare a legii in cauza reprezinta o problema de interes national.

Concluzia la care se ajunge, in mod necesar, din cele prezentate pana acum este ca actul normativ controlat adauga la textul constitutional, instituind un tip de referendum care nu a fost prevazut de constituant. Din perspectiva procedurii, prin actul normativ controlat, legiuitorul nu respecta dispozitiile constitutionale ale art. 90, omitand etapa obligatorie a consultarii Parlamentului de catre Presedintele Romaniei, inaintea convocarii referendumului. De aceea consideram intemeiata afirmatia ca prin legea supusa controlului se eludeaza etape procedurale care sunt obligatorii in raport cu prevederile constitutionale, din perspectiva in care legiuitorul a dorit sa se incadreze cu referendumul in cadrul creat de art. 90. Pe de alta parte, legiuitorul are competenta de a legifera asupra organizarii si defasurarii referendumului, competenta instituita prin dispozitiile art. 73 alin. (3) lit. d) din Constitutia Romaniei. Prin actul normativ controlat, leguitorul nu reglementeaza nici organizarea si nici desfasurarea vreunui referendum, adica nu procedeaza la adoptarea unei legi procedurale sau tehnice; acesta isi depaseste competenta prevazuta in Constitutie adoptand o lege materiala referitoare la referendum. In ultimul rand, privind in ansambul cele expuse anterior, concluzionam ca legea supusa controlului Curtii infrange principiul separatiei si echilibrului puterilor in stat, principiu prevazut in art.1 alin. (4) din Constitutia Romaniei. Acestea fiind spuse, am epuizat motivele pentru care Presedintele Romaniei considera ca dispozitiile privitoare la abrogarea, prin referendum, a legii supuse controlului, sunt neconstitutionale.

II. Institutia eutanasiei

Onorata Curte,

Institutia eutanasiei nu este conforma Constitutiei Romaniei.

Reglementarile referitoare la eutanasie vor avea efectul suprimarii dreptului la viata oricarei persoane care, incadrandu-se in conditiile cerute de lege, va opta pentru conduitele prevazute de acestea.

Conduita pe care o prevede aceasta lege se rezuma in urmatorul fel: Un medic ucide un pacient in cazul in care acesta, din urma, se afla intr-o stare de boala incurabila si a solicitat anterior acestei stari, in fata unui notar public, safie eutanasiat, daca va ajunge in aceasta stare.

Exista doua ipoteze de transpunere in limbaj juridic a tezei I a conduitei enuntate: fie o persoana autorizata de catre stat suprima dreptul la viata al unei alte persoane, fie o persoana autorizata de stat restrange exercitiul dreptului la viata al unei alte persoane. Prin interpretare ad absurdum nu exista o alta posibilitate deoarece persoana care sufera actiunea sfarseste prin a fi decedata. De altfel, credem ca doar prima ipoteza este corecta. Credem ca asa stau lucrurile pentru ca restrangerea dreptului la viata este imposibila in conditiile actuale. Astazi, orice restrangere a dreptului la viata inseamna suprimarea acestui drept.

Pentru a motiva cele afirmate rugam Curtea sa ne ingaduie cateva

momente in care sa evocam temeiurile juridice, fara a depasi intervalul de timp

prestabilit. (Curtea aproba sau nu!)

In primul rand, vrem sa stabilim ce este viata asa cum se refera la

aceasta art.22 din Constitutie. Avand in vedere precizarea integritatii fizice si a

celei psihice dupa dreptul la viata consideram ca art. 22 ia in considerare viata

stricto sensu. Viata stricto sensu, consideram ca inseamna activitate cerebrala

in cel mai general mod posibil si cu orice intensitate. Aceasta viziune este

sustinuta si de modul in care, astazi, penalistii se raporteaza la protectia

dreptului la viata.

In al doilea rand, trebuie sa specificam in ce consta dreptul la viata si ce

presupune exercitiul dreptului la viata. Dreptul la viata, vazut ca o posibilitate

conferita de stat subiectelor de drept, nu face decat sa consacre la nivel juridic activitatea cerebrala. Nu putem fi de acord cu faptul ca in urma acordarii posibilitatii de a desfasura activitate cerebrala, de catre stat aceasta se desfasoara. Statul doar o consacra la nivel juridic pentru a o putea utiliza in mod juridic, mai specific, pentru a o putea proteja in mod juridic. Observam ca nu exista, deci, drept la viata unde nu exista exercitiul dreptului la viata. Statul nu poate sa ofere posibilitatea desfasurarii activitatii cerebrale cand aceasta nu se manifesta pe cale naturala. Totusi, exercitiul dreptului la viata nu poate fi conceput fara executarea, cu voie sau cu ajutorul fortei de constrangere a statului, a obligatiilor corelative dreptului la viata a caror titulari sunt toate subiectele de drept in afara de titularul dreptului la viata. In aceste obligatii consta pretinderea subiectului de drept, titular al dreptului la viata, de a i se respecta conduita, care aici este chiar activitatea cerebrala. Deci, pe planul de iure suntem in prezenta unei posibilitati juridice de a desfasura activitate cerebrala, a unei posibilitati juridice de a pretinde ca aceasta activitate sa nu fie incalcata de alte subiecte de drept si a unor obligatii de a nu atinge aceasta activitate. Pe planul de facto suntem in prezenta activitatii cerebrale si a executarii obligatiilor corelative dreptului la viata, fie de buna voie, fie constransi de forta statului.

In ultimul rand, trebuie sa raspundem la intrebarile: In ce consta suprimarea dreptului la viata si in ce consta restrangerea exercitiului dreptului la viata? Suprimarea dreptului la viata inseamna, pe cale de consecinta fata de cele precizate, incetarea definitiva a activitatii cerebrale, iar restrangerea  exercitiului dreptului la viata reprezinta incetarea temporara a activitatii cerebrale. In cazul restrangerii exercitiului dreptului la viata, cele afirmate se justifica prin faptul ca posibilitatea de a desfasura activitate cerebrala se pastreaza in adevaratul sens al cuvantului deoarece incetarea activitatii cerebrale este temporara.

Avand in vedere tehnicile actuale si ceea ce presupune institutia eutanasiei este evident ca restangerea exercitiului dreptului la viata nu este posbilia si relativ la eutanasie, nici nu este dorita. Astfel eutanasia nu poate fi practicata deoarece suprima un drept fundamental.

Consideram neconstitutionala suprimarea unui drept fundamental in orice situatie chiar daca CEDO permite acest lucru uneori. Avand in vedere art. 11 si 20 din Constitutia Romaniei, dispozitiile constitutionale prevaleaza celor internationale in aceasta situatie deoarece sunt mai favorabile.

Nu pot fi retinute elemente precum intentia sau starea celui care cere sa fie eutanasiat deoarece in nici un articol din Constitutia Romaniei nu exista prevederi care sa sustina afectarea dreptului la viata de asemenea modalitati. 

Acestea fiind spuse, am epuizat motivele, pe care am convenit sa le aduc eu la cunostinta Curtii, pentru care Presedintele Romaniei considera ca dispozitiile privitoare la abrogarea, prin referendum, a legii supuse controlului, sunt neconstitutionale. In continuare, colega mea, va va prezenta o noua serie de motive pentru care institutia eutanasiei, iar apoi institutia vizitei intime suntatinse de vicii de neconstitutionalitate.

În data de 7 mai 2015, în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, Centrul de Drept Constituţional şi Instituţii Politice (CDCIP) a organizat concursul anual de pledoarii adresat studenţilor din anul I. Concursul s-a desfăşurat sub forma unui proces simulat, având scopul de a înlesni aprofundarea de către studenţi a cunoştinţelor teoretice şi practice în domeniul dreptului constituţional şi al instituţiilor politice. 

Tema procesului simulat a constituit-o problema parteneriatelor civile și a eutanasiei. Parteneri ai concursului au fost Asociaţia Studenţilor în Drept şi Editura Hamangiu.

Din partea CDCIP, de organizarea evenimentului şi de pregătirea studenţilor s-au ocupat: lector univ. dr. Ramona Delia Popescu, dr. Fabian Niculae.

Concursul a fost jurizat de trei dintre foştii președinți ai Curţii Constituţionale a României: domnul prof. univ. dr. Ioan Muraru, domnul prof. univ dr. Nicolae Popa şi domnul prof. univ. dr. Ioan Vida.

Juriul a premiat cele mai bune pledoarii, după cum urmează:

  •  Premiul I a fost acordat studentei Rohnean Claudia. Aceasta va beneficia de un stagiu de practică în cadrul Administrației Prezidențiale.
  • Premiul II a fost acordat studentei Iordache AdelinaAceasta va beneficia de un internship la Ministerul Afacerilor Externe. 
  • Premiul III a fost acordat studentei Purice Eliza. Aceasta va beneficia de un internship la o firmă de avocatură.
  • Toţi cei 8 participanţi la concurs au primit diplome de participare şi cărţi oferite de către Editura ,,Hamangiu’’

Mențiuni au fost acordate următorilor studenți:

– Bîțic Beatrice

 -Sârbu Gușe Alina

 -Sîrbu Șerban

-Șiman Noemi

-Drăghici Livia